Povestea de buzunar începe în Union Station (Washington, D.C.) și prinde contur în Penn Station (Baltimore) . Între ele, un lung șarpe, argintiu în dungi, plin cu commuters indiferenți, citind ziare sau butonând autist felurite dispozitive post-moderne. Reptila iese punctual din ascunzătoare și înaintează, nici prea tare, nici prea încet, spre destinație… La rându-le, călătorii, bine cuibăriți în burta acestui Marc Train cu solzi de metal, par a savura în liniște o simplă trecere de o oră înspre orașul cu o teribilă rată a criminalității (peste media națională americană, în roice caz… dar asta este o altă istorie). Povestitorul nostru are însă o țintă cât se poate de clară, la prima sa incursiune în “teritoriul” fondat la 1729: The Walters Art Museum. Îi vine să urle brusc “hic sunt leones”, dar șarpele se oprește deodată și din burta lui se scurg spre oraș, cete, cete, sufletele alb-negre ale speciei… Muzeul nu este departe de gară – până în 10 minute de mers lejer și câteva impresii inițiale surprinse pe aparat. Dintr-un închipuit oraș mare, Baltimore-ul devine brusc intim, extrem de accesibil și accesabil, blând cu retina și de ce nu, puțin orgolios. Toate astea se pricep lesne doar privind la zecile de inscripții, outdoors, afișe de tot felul în cheia unui blând patriotism local (de la jucători de baseball – mândria orașului, până la feluri gastronomice ori băuturi à la Baltimore). “Nu-i tocmai rău”, își spune povestitorul, “oamenii de aici par a ști să se bucure de ei înșiși”. Și nici nu apucă bine să-și organizeze cât de cât gândurile, că și ajunge la Walters, lăsând în urmă o primă aprobare din cap… Intrarea la Walters Museum este liberă (cum altfel în Baltimore!) și liniștită. În plus, la orele dimineții, nici țipenie de om. Este un loc renumit în lume pentru colecțiile sale și pare că nimic nu-i scapă acestui mic “palat cu de toate” (în jargonul