Dupã 1989, România a devenit scena unor piese greu de închipuit. Unele comedii, altele tragedii, jucate de actori, evident amatori. Dupã isteria conservelor chinezesti, am descoperit “ciunga” Turbo, mai apoi revistele cu muieri dezbrãcate si, nu în ultimul rând, “dijma europeanã” sugestiv numitã ratã ori leasing… Asta ne-a pus capacul.
Capcana împrumutului ne-a prins si nu ne mai dã drumul. În toatã aceastã perioadã, evident, s-au întâmplat si lucruri bune, din pãcate, însã, mult prea putine în comparatie cu nevoile autohtone. Într-o societate din ce în ce mai beteagã s-a nãscut, gângurind cântecele lui Adi Minune, o nouã clasã socialã: NOBILIMEA DE TIP MODERN… Au împrumutat de la nobilimea din anii 40 cravata de la gât, iar de la burghezie masa bunã. Îsi aratã chipurile de dupã geamurile fumurii ale masinilor, îsi petrec verile pe tãrâmuri însorite si scuipã seminte de floarea soarelui în momentele de profundã meditatie. Sunt românii cãrora nu le place sã îsi spunã români. Sunt cei care sug, au supt si vor suge, fãrã sã se murdareascã, din “aorta” poporului. Îi vedem zi de zi, îi recunoastem, sunt parvenitii cu urme de jumãri între dinti si “damf” fin de ceapã rosie. Shopping-ul în marile vetre ale lumii moderne, a devenit un obicei pentru acestia. Mulatã pe foale, o helancã albã “dã la Armani” este semn de bunãstare în zilele noastre. Bunul-simt a intrat în hibernare la români, sforãie si nimeni nu pare sã îl deranjeze. Democratia instalatã dupã 1989, supune poporul la un permanent exercitiu de umilintã, însã cei care ne umilesc sunt, paradoxal, ai nostri… NOBILIMEA DE TIP MODERN. Acesti oameni îsi permit aproape orice, într-o tarã bolnavã, care îsi priveste moartea neputincioasã.
Sufletele ne sunt bolnave, fratilor, iar la “drogherie” nu-s pilule… Ion nu mai este Ion, ai lui îl strigã John, în timp ce pita cu slãninã a fost înlocuitã de ham/cheeseb
