Ascultam uimit cuvintele unei colege – reumatolog de mare clasa: “Nu mai imi inteleg pacientii. Ma trateaza de parca as putea de la usa sa le rezolv problema. Vor in 5 minute, fara analize, fara ecografie, sa le dau o solutie. Ca se grabesc, ca au plecat de la serviciu pentru a ajunge la mine, ca pentru asta sunt platita, sa ma misc rapid. Nici macar nu ma vad, parca discuta cu un calculator din care trebuie sa tasneasca niste date coerente. Nu vin la programari, uneori nici nu saluta. A intrat in ei un “clientul nostru, stapanul nostru” care ma face sa ma simt mizerabil. Muncesc si 10 ore pe zi, dar simt ca nu pot duce si atitudinea asta”.
De ce ma simt obligat sa discut acest subiect?
Pentru ca medicii parasesc tara. Studiile spun ca pleaca pentru conditii mai bune de lucru, pentru a se dezvolta profesional, pentru conditii financiare normale, pentru a da copiilor lor o sansa mai buna. Pleaca din tara lor, de langa colegii si sefii lor (un subiect inca foarte sensibil). Dar, ascultand cuvintele colegei mele, m-am intrebat daca nu cumva au inceput sa plece si de langa pacientii lor, de langa cei pentru care au facut medicina.
Intr-o lucrare de diploma de acum 10-12 ani am studiat tipul de personalitate a medicului, comparand trei specialitati: medicii chirurgi, medicii internisti si medicii psihiatri. Deoarece o lucrare de diploma trebuie mai degraba terminata, decat elaborata (cutuma greu de eliminat sau ameliorat) concluziile le-am considerat superficiale.
Folosisem un singur instrument, inventarul de personalitate Eysenck, fugind oarecum de MMPI din ratiuni de timp si de teama de a nu fi refuzat de colegi deoarece era un test prea amanuntit - aproximativ 500 de intrebari care necesita doua ore pentru completare. Desi eram sigur ca vom descoperi diferente semnificative intre cele trei grupuri, singura concluzie valabila