Totuşi, cine îşi doreşte să-şi amintească momentele triste şi, mai ales, cine îşi doreşte să-şi amintească, în public, pe o scenă, momentele triste? Oamenii pot fi defecţi uneori, inventează evenimente, caută motive să celebreze sau să comemoreze ceva. Ar zice unii că evenimentul e un fel de slujbă de pomenire, asemănătoare celei care se face pentru morţi, la un an, la doi ani şi aşa mai departe. Dar dacă ai face o asemenea slujbă pe o scenă, în mijlocul oraşului, ar fi cel puţin ciudat, dacă nu macabru.

În cazul Bisericii Evanghelice, pare un lucru normal pentru autorităţi şi pentru preoţi. Primarul Creţu adună popii de la mai multe confesiuni, se ţine de mână cu ei şi cu viceprimarul George Avram şi se roagă în piaţa publică, în faţa oamenilor. Un ritual de tradiţie deja. Scopul ritualului e unul ambiguu. Vor să ne amintească de eveniment, să ne facă să mai trăim o dată drama, să ne sensibilizeze sau să sublinieze importanţa Bisericii Evanghelice? Nici ei nu ştiu probabil şi oricum oamenilor nu le prea pasă.

Nu-şi lasă oamenii treburile ca să-l vadă pe Creţu cum se roagă de mână cu popii, pe scena de pe pietonal. Elementul afectiv a cam dispărut, lumea a început să uite de incendiul de acum 5 ani. E normal, până la urmă. Oamenii reuşesc să uite drame personale mai mari, cu atât mai mult un incendiu în care n-a murit nimeni.

Rugăciunea aia, sau ce-o fi ea, pare un fel de reclamă a Primăriei, un prilej să se laude primarul Creţu de ce-a făcut el pentru Biserica Evanghelică. Şi nu, n-a fost niciun miracol faptul că Biserica Evanghelică s-a reabilitat, a fost un lucru normal, care trebuie făcut demult, fie că ardea, fie că nu ardea. A fost un lucru făcut din banii bistriţenilor, nicidecum o minune.

Rugăciunea e ceva sfânt şi nu se face de ochii lumii iar primarul nu e duhovnic. E puţin deplasat