● John Surman, Saltash Bells, ECM, 2012.
John Surman e unul dintre contribuitorii de bază ai casei de discuri ECM, avînd, de-a lungul timpului, activitate ca acompaniator (în general la instrumente de suflat) pentru nume ca Abercrombie, Bley şi Brahem (iar înainte, pentru McLaughlin), dar şi o bogată carieră solo. Începînd cu finele anilor ’70, a scos aproape anual un album la ECM, un ritm puţin rărit la bătrîneţe, dar nu semnificativ. Saltash Bells e cea mai recentă ispravă a sa, şi cea mai solo. Materialul este un recital de instrumente de suflat dintr-o gamă largă – clarinete, muzicuţe, saxofoane, atît soprane, cît şi baritoane, însoţite de un sintetizator a cărui funcţie e mai degrabă de fundal sonor decît de acompaniament – e vorba de clopoţei, ciripit de păsărele şi tensiune sonoră oldfieldiană, care zumzăie undeva în spate. Asta evocă şi titlul albumului, care m-a dus imediat cu gîndul la Tubular Bells, însă sentimentul oldfieldian e prezent doar în concept şi în fundalurile discrete ale materialului (realizate, de fapt, de fiul lui Surman), menite să mai umple spaţiile foarte largi lăsate de sufleurul modal. Asta în condiţiile în care oricum artistul încearcă să îmbogăţească sound-ul prin forţe proprii, acompaniindu-se pe sine pe multiple piste (toate cu instrumente de suflat), evitînd astfel solitudinea emanată în albumele de tip studio live solo recording. Sînt şi două excepţii de la această abordare – cele mai scurte piese ale albumului, probabil menite a servi drept echivalent instrumental al unor intermezzo-uri a cappella („Glass flower“, „Aelfwin“).
DE ACELASI AUTOR Libertinaj stilistic Un Ziggy Stardust al nostru Furtuni somnoroase Spiritual vs senzorial Rădăcinile muzicii lui Surman au fost identificate în folkul britanic, chiar celtic (iată încă un punct de convergenţă cu conceptul lui Oldfield). Albumul de faţă e probabil cea mai p
