Supremaţia cunoştinţelor medicale ale medicului nu echivalează cu soluţia unei relaţii de tip decident-efector, întrucât relaţia medic-pacient înseamnă cunoaşterea pacientului şi respectarea valorilor sale.

Accesarea sistemului de sănătate reprezintă de multe ori un motiv de angoasă pentru pacient, fiind grevată de nelinişte (ce boală îmi vor descoperi medicii), experienţe pozitive sau negative ale apropiaţilor, constrângeri financiare sau legate de timp, motiv de întrebări cu privire la condiţiile din instituţiile sanitare, disponibilitatea şi profesionalismul personalului sanitar, costuri şi multe altele. De asemenea, experienţa anterioară a pacientului legată de sistemul de sănătate îşi poate spune cuvântul. De celalaltă parte, experienţa medicului, subfinanţarea cronică a sistemului, condiţiile improprii de desfăşurare a activităţii, programul de lucru raportat la numărul mare de pacienţi îşi fac simţită prezenţa. Într-un astfel de context, apar întrebări pertinente de tipul care relaţie medic-pacient?, de ce o relaţie medic-pacient?, cum să existe o relaţie medic-pacient? sau ce contează pentru “actorii” acestei relaţii?

Relaţia medic-pacient trebuie să existe însă în sensul autentic al acesteia. Medicina reprezintă o misiune umanistă, grevată fiind de o responsabilitate enormă, aceea a vieţii şi sănătăţii umane. În acelaşi timp, relaţia medic-pacient nu se mărgineşte doar la aspectele profesionale, pacientul nefiind o sumă de semne şi simptome sau un număr de ordine al biroului de internări, ci este omul care are o problemă de sănătate în toată complexitate sa, cu anumite valori asupra stării de bine, cu anumite valori culturale sau religioase, cu un anumit grad de educaţie, cu aşteptări, trăiri, emoţii şi sentimente. În consecinţă, tot demersul diagnostic şi terapeutic se adresează omului şi nu simptomelor. Privită în acest mod, relaţia medic-pa