După primele zece minute a ieșit primul spectator. Sala e mai degrabă mică, vreo 200-300 de locuri, iar ca să ieși trebuie să treci ori printre colegii de pe rînd, ori tangent cu oglinda scenei (nu e nici o scenă, spațiul de joc de la Trafó începe de la jumătate de metru de ghetele sau cizmele spectatorilor din primul rînd). După încă vreo două minute a ieșit o doamnă, evident aparținînd echipei numeroase a criticilor din toată lumea. În următoarele cinci, au mai ieșit vreo doi sau trei, în vîrful picioarelor, dar cu hotărîre. Pe urmă n-a mai ieșit nimeni din sala umplută la refuz. Un bun exemplu pentru a dezbate conceptul deacceptanță, despre care scriam în Signore Misterioso. O anatomie a spectatorului, îmi spuneam cîteva ore mai tîrziu, plimbîndu-mă fără somn pe străzile din preajma hotelului. În timpul spectacolului, însă, siderată, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aș putea teoretiza. Într-un interviu prilejuit de un turneu cu Disgrace la Berlin (după premiera dublă de la Viena și Budapesta și după prezentarea spectacolului la Avignon), regizorul Kornél Mudruczó explică: „...am nevoie de gesturi care sînt la marginea indecenței, puțin frecventate în teatru, chiar insuportabile pentru unii. [Am nevoie de] o activitate și o formă de colectivitate diferite. Fiindcă teatrul nu e doar despre procesul gîndirii, ci e o experiență prezentă, o experiență reală. Care vine din existența oamenilor“.

Dar ce e Disgrace? Spectacolul e adaptarea liberă a unui roman deja celebru cu același titlu, aparținînd prozatorului sud-african J.M Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Romanul e, de altfel, tradus și în românește, la Humanitas, cu titlul Dezo­noare. Textul e cu atît mai celebru cu cît a fost și obiectul unei ecranizări britanice destul de fidele, din 2008, în regia lui Steve Jacobs și cu John Malkovich în rolul principal. Foarte pe scurt, o p