Odată decis în sferele înalte ale propagandei actuale că drapelul naţional poate fi o jucărie utilizabilă pentru agonisirea de patriotism pe seama puterii, fără eforturile pe care le-ar presupune o prestaţie serioasă în folosul binelui public, tentativele nu s-au încheiat cu abordarea vitejească a sferei distracţiilor (jocuri şi concursuri, după o expresie consacrată). După sforţarea înscrierii drapelului naţional în Guiness Book, printre recorduri de tipul „omul cu cele mai lungi gheare“, „cine scuipă mai departe“, „cea mai mare omletă din lume“ ş.a., mintea politicienilor şi a sfătuitorilor lor a mai scornit ceva, tot pe seama stindardului românesc. Se doreşte acum, după cum se aude prin presă, aducerea înapoi pe drapel a stemei naţionale.
Aici însă apare o problemă. Cei care au smuls stema sînt revoluţionarii de la 1989. Este adevărat, ei au urmat un model consacrat deja de revoluţii învecinate, din Europa Centrală, mai avansate cu cîteva zile sau săptămîni. Gestul românilor a fost însă stropit cu sînge, pe străzile Capitalei şi ale altor cîteva oraşe – revoluţiile nu se fac la ţară! – care, de atunci încoace, îşi şi spun, cu mai mult sau mai puţin îndreptăţită mîndrie, „oraşe-martir“. Douăzeci şi trei de ani mai tîrziu, se trece cu nonşalanţă peste gaura decupată în drapel, din oroarea faţă de o stemă mincinoasă, plină cu sonde, grîne şi frumuseţi naturale peste care răsărea soarele – „Votaţi soarele!“ sunase, odinioară, sloganul comunist la primele alegeri postbelice –, în încercarea de a compune o altă stemă.
Să presupunem însă că nu despre asta e vorba şi că se doreşte restaurarea blazonului legitim al României. Există un asemenea scut cu simboluri heraldice pe care naţiunea să îl primească în mod deschis, fără temeri şi sentimente contradictorii? Simpla trecere în revistă a versiunilor moderne ale „scutului“ de pe drapel arată că, un