Anamaria Smigelschi, "Gustul, mirosul şi amintirea", Editura Humanitas, colecţia "Memorii/ Jurnale", 270 p.
Mă grăbesc să vă semnalez această carte încântătoare, pe care am luat-o de la Bookfest şi am citit-o în aceeaşi zi: dacă intri în lumea ei, nu-ţi mai vine să ieşi de acolo până la ultima pagină. Şi asta pentru că graficiana Anamaria Smigelschi, cu o naturaleţe, o lipsă de poză rară la memorialişti, te contaminează cu vitalitatea, năstruşnicia şi râsul ei, pe care scrisul le transmite de minune, fără artificii stilistice şi strategii narative. Ştiţi că stilul e omul. Iar memorialista noastră e în primul rând un om bun şi simpa(te)tic, cu o inteligenţă a inimii aproape invizibilă în societatea de azi, tot mai egocentrică şi nevrotică sau sentimentaloidă şi ahtiată de bârfe triviale. Anamaria S. face parte din acea restrânsă categorie de artişti care "îmbătrânesc fără să se maturizeze" - cum spune Radu Cosaşu - adică îşi păstrează toată viaţa prospeţimea adolescentină a simţurilor şi sentimentelor, fără să se lase contaminaţi de ipocrizia şi "înţelepţirea" socială, de oportunism, blazare şi autocompasiune. Oameni care ştiu că se bucure şi să-şi amintească în amurg, retrăindu-le, bucuriile mari, mijlocii şi mai ales mici, câte au fost printre amărăciunile şi dramele de care nimeni nu e scutit. Oameni care iubesc nu doar "animalele şi copiii" (duioşia lor nu e niciodată mălăiaţă), ci pur şi simplu viaţa, cu toate ale ei. Iar când întâlnesc ticăloşie, prostie, invidie, ştiu să vadă în ele mai ales partea derizorie, caraghioasă şi să râdă eliberator. Căci, pe lângă celelalte simţuri care întipăresc proustian în memorie "clipe de viaţă", simţul umorului dă coerenţă anecdotică secvenţelor autobiografice pe care Anamaria Smigelschi le numeşte proze-liţe - "picături colorate, vesele, nostalgice sau triste" din existenţa ei. Un loc centr
