Îmi spune un prieten, unul dintre puţinii sau ultimii care mi-au mai rămas, că aş fi suspectabil a avea ceva personal cu Primarul, cel nenumit, că aşa ar fi tras o oarecare concluzie mai mulţi creştini care, nu se ştie foarte clar de ce, citesc editorialele mele. De fapt, nu am nimic de împărţit cu respectivul edil, suntem pe trasee total diferite, în alte lumi, iar dacă nu ar incidenta cu liberul meu arbitru, l-aş ignora cu generozitate!
Necazul este că, dacă-mi rup picioarele prin gropi, dacă-mi umplu plămânii de praf sau pantofii de noroi, chiar nu ştiu de ce, dar îmi amintesc de Primar, de Primarul socialist, cel votat de două treimi dintre cei care s-au ostenit să vină la vot. Nu mulţi, cam 25 % dintre ieşenii cu drept electoral, dar destul cât să-i legitimeze acestuia dreptul de a face din oraş cam ce doreşte, după muşchi, un soi de Dorohoi mai sistematizat, cu mai puţini evrei dar cu mai multe mall-uri!
Necazul e că nu ne-am născut chiar ieri! Avem ceva memorie nu doar afectivă, şi noi şi alţii, iar dacă e musai să facem un oarece recurs la ea, sigur că ne vom aminti o groază de chestii, care mai de care, episoade care, obişnuit, nu se mai iterează, dar dacă devine interesant, de ce nu? Sau mai bine nu?
Fostul primar al Iaşului, cu nimic mai breaz ori mai puţin ctitorial, altfel fost un celebru ambasador, probabil plenipotenţiar după gabarit, la Havana, l-ar fi făcut fie şi interimar pe actualul edil. De fapt, baronul de atunci al Iaşului, senatorul Ion Solcanu, aşa a decis, poate cu discreta consiliere a unor alţi sfătuitori, rămaşi mereu în umbră, cine mai ştie?! Probabil că din Galata, din vila dumisale de bugetar de toată viaţa, domnul Simirad se uită oarecum plictisit la căsuţa la fel de bugetară din Copou a actualului primar, şi amândoi privesc cu oarece regret la modesta colibă de pensionar a profesorului Solcanu, pe care, în buna tr
