Sortiţi pribegiei aproape două milenii, evreii, popor cu un destin paradoxal şi totodată tragic, au reuşit să-şi păstreze identitatea etnică şi religioasă în ciuda intoleranţei de care au avut parte secole de-a rândul. În Banat, prezenţa evreilor e atestată încă din secolul al XVII-lea , iar în cimitirul evreiesc din Timişoara există şi astăzi o piatră funerară cu numele lui Asriel Assael din Salonic, decedat în oraş în 1636.

Sefarzii şi aşchenazii

Evreii au venit în Banat pe vremea când acesta se afla sub stăpânire otomană, iar numărul lor a crescut continuu după cucerirea provinciei de către austrieci, care au renunţat, treptat, la restricţiile impuse evreimii şi la intoleranţa religioasă. Din considerente economice evreii au dobândit, cu timpul, importante privilegii, ei fiind consideraţi utili dacă erau buni platnici. Pe de altă parte, tradiţionalismul comunităţilor evreieşti a fost atenuat de numeroase mişcări reformatoare, care au impulsionat renaşterea spirituală a acestora.

Primii evrei care au venit în Banat, prin Peninsula Balcanică, au fost de origine sefardă (spaniolă), cărora le-au urmat evreii aşchenazi, din Europa Centrală, cele două grupuri constituindu-se în comunităţi separate. După trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică deplasările evreilor erau riguros controlate, aceştia fiind obligaţi să prezinte un paşaport pe care era înscris întregul traseu. În 1717, contele Wallis, comandantul cetăţii Timişoara, se arăta neîncrezător faţă de evrei şi spunea că aceştia trebuie ţinuţi în afara cetăţii, „mai ales cei care se ocupă cu lucruri necinstite”, şi că „musulmanii au mai mare încredere în ei decât în creştini”. Austriecii i-au îndepăratat pe evrei din zona fortificată a oraşului; potrivit unui recensământ din 1739, la Timişoara erau 31 de familii (alcătuite, în medie, din cinci-şase persoane) de evrei aşchenazi, care lo