Între toate instituţiile statului de drept şi ale democraţiei, Senatul României a pătimit cel mai mult. Înfiinţat conform Convenţiei de la Paris din 1858 şi adoptat prin plebiscit de Alexandru Ioan Cuza, modernizat prin Constituţia promulgată de Carol I în 1866, Senatul a fost văzut de Stalin ca principala piedică în atingerea scopurilor sale imperial(ist)e şi de supunere a României.
Simbolizând unitatea naţională şi independenţa teritorială prin caracterul reprezentativ al aleşilor, prima grijă a cotropitorului sovietic după ocuparea României şi încălcarea armistiţiului, a tuturor legilor universale de cobeligeranţă, a fost să reducă Senatul la tăcere până în 17 iunie 1946, când, prin ordinul(!) prim-ministrului Petru Groza, coada sa de topor, a fost desfiinţat. Nu prin referendum, aşa cum ar fi cerut o cutumă democratică, ci prin dictat.
Cine hotărăşte destinele României?
Acum pericolul de desfiinţare a Senatului nu mai vine din exterior, România de azi, din câte ştim, nemaiaflându-se sub ocupaţia nimănui, căci trupele sovietice „prietene” s-au retras câine-câineşte în 1958. Iar, dacă nişte conducători laşi, trădători şi neputincioşi vor fi făcut legăminte de supunere fără ştirea noastră, a poporenilor, şi ţin ascuns acest lucru, asta înseamnă că ţara noastră nici nu mai merită să fie subiect de drept internaţional.
Care sunt argumentele actuale ale desfiinţării Senatului? 1. Economii la bugetul statului; 2. Simplificarea procesului legislativ; 3. Şi aşa unele prerogative parlamentare vor fi cedate Parlamentului European şi CE; 4. Asta a hotărât poporul la referendumul din 2009. A se ţine cont şi de poziţia preşedintelui care s-a văzut suspendat de două ori de către Parlament, iar o singură cameră este mai uşor de manevrat decât două. Manevre cu duiumul la care am asistat în anii celor două mandate.
Demonstraţie
