Din părerea proastă pe care o avem despre noi înşine s-a născut vorba "Avem o ţară frumoasă, păcat că e locuită". Când o spunem nici măcar nu ne dăm seama că ne includem şi pe noi în această lozincă. Pentru că una din bolile cronice de care suferim este aceea de a ne uita în ograda altuia.

În satul de unde vin din Transilvania, tradiţia este, sau mai degrabă a fost, aceea de a construi case pe orizontală, pe pământ, iar camerele sunt mari şi, mai ales, înalte.

A fost de ajuns ca un singur vecin să strice acoperişul şi să ridice un etaj, pentru ca anul următor o stradă întreagă să fie cuprinsă de febra demolărilor şi reconstrucţiei. Am întrebat un prieten care, uitându-se în ograda de alături, a hotărât să îşi strice o mândreţe de casă veche de peste jumătate de secol ca să îi pună mansardă plus un balcon, de ce a făcut asta. Mi-a zis scurt: "Ce, eu sunt mai prejos decât vecinu'?" Apoi a vopsit-o într-un muştar care îţi întorcea stomacul pe dos, pentru a fi cu un pas mai înaintea consătenilor care rămăsese la tradiţionalul alb.

Asistăm la o contaminare la scară uriaşă – vorbim de sate, chiar regiuni întregi – cu virusul prostului gust şi al unei modernităţi prost înţelese. Case vechi, din lemn sau cărămidă, care au supravieţuit mai multor generaţii, sunt demolate, iar în locul lor apar nişte construcţii sinistre cu etaj, din bca, cu termopane, colorate în roz sau mov. Şuri minunate, făcute de meşteri a căror deprindere s-a pierdut, sunt culcate la pământ pentru că ţăranul a devenit prea sărac ca să mai deţină vaci şi oi, iar urmaşii lui prea mândri pentru a mai creşte animale. Până şi căpiţele de fân, despre care revista National Geographic a scris un reportaj întins pe mai multe pagini, sunt înlocuite cu baloţi traşi în plastic.

Asiatăm la un procesul de înlăturare a tot ceea ce înseamnă tradiţie şi ruralitate cu acordul tacit al autorităţile