Se spune că viaţa moţilor a fost atât de grea încât majoritatea dintre ei nu-şi plângeau nici morţii. Întradevăr, nu îmi amintesc să fi auzit bocete ca prin alte locuri nici chiar atunci când în urma unor astfel de evenimente tragice rămâneau copii de crescut sau când, contrar firii, părinţii îşi îngropau copiii abia ajunşi în floarea vieţii. Aceşti oameni şi-au purtat grijile şi durerile vieţii în suflet fără să le destăinuie cuiva iar atunci când sau revoltat au făcut-o pentru nedreptăţile la care erau supuşi de către cei care se făcuseră stăpâni peste ţara lor, având conştiinţa că acest pământ le aparţine şi juraseră pe crucea sfântă a strămoşilor lor, să-l apere chiar cu preţul vieţii, lucru pe care l-au şi făcut. Acum când vremurile sau schimbat şi învăţând din istoria trecutului, aici în Ardeal, comportamentul între oameni, indiferent de naţionalitate, este unul normal, civilizat, iar cuvântul minoritate a dispărut în limbajul locuitorilor acestor locuri, cel puţin acolo unde românii sunt majoritari. Un loc aparte îl ocupă convieţuirea între românii şi maghiarii din Roşia Montană şi cei din împrejurimi şi asta deoarece, lăsând trecutul la o parte, şi unii şi altii s-au izbit de-a lungul vremurilor de aceleaşi greutăţi. Şi cu toate că în trecut, parte dintre ei, în special buciumanii şi roşienii au fost oarecum privilegiaţi în găsirea unui loc de muncă nu toţi erau angajaţi în zonă motiv pentru care, vara sau iarna, pe ploaie sau pe ninsoare, cu raniţa în spate luau drumul spre Petroşani, Ghelar, Vadul Dobri, Teliuc sau Gura Barza, străbătând zeci de km. pe jos, în căutare de lucru, la vreo mină. Cum viaţa oamenilor a fost totdeauna presărată şi cu legende se spune că pe timp de noapte când străbăteau cărările de munte, numai de ei ştiute, de multe ori duhurile rele – probabil vâlvele negre, ştiindu-i mineri – care se zice că umblau, îi urmăreau strigându-i