Infrastructura spitalicească se deşiră măcinată de arierate, fraudă, risipă sau nepăsare, medicii pleacă cu miile din ţară, România rurală este practic lipsită de orice servicii în afara celor de urgenţă, se consolidează oligopoluri private de servicii din ce în ce mai scumpe, se decontează fără folos de trei ori mai multe medicamente care sunt de aproape două ori mai scumpe faţă de 2008.

Este radiografia tristă a involuţiei sistemului sanitar, extrem de îngrijorătoare pentru oamenii de afaceri educaţi, care ştiu că economia se sprijină pe resurse sănătoase, în acest caz la modul cel mai propriu. Şi asta pentru că persistă un dezacord instituţional asupra priorităţilor de politică publică de stabilizare şi sustenabilizare a sistemului sanitar şi nu s-a ajuns încă la mult doritul mecanism care să dea echilibru între măsurile tactice, mai puţin cash-intensive, dar care combat frauda şi risipa redând eficienţa, şi cele strategice, scumpe, dar care dau valoare adăugată şi returnează investiţia în mai mult de 5 ani. Transparentizarea şi controlul cheltuielilor, standardizarea achiziţiilor în spitale, reţeta şi cardul electronic, co-plata consistentă pentru serviciile spitaliceşti simultan continuării reducerii numărului paturilor de spital sunt măsuri tactice care trebuie implementate în fiecare zi – mai bine zis trebuiau implementate în fiecare zi de când s-a încheiat acordul cu FMI, BM şi CE.

Sunt extrem de necesare schimbări tactice curajoase imediate, care servesc într-un fel şi la o creştere a acceptării costurilor sănătăţii în rândul publicului, când anesteziat cu propaganda politică „sănătate pe gratis“, când trezit la realitate atunci când chiar are nevoie de servicii medicale. Altfel, pe termen mai lung, va escalada neîncrederea reciprocă dintre beneficiarii şi furnizorii de sănătate. Evoluţia naturală va fi, la furnizori, către o dispariţie a c