Creşterea puternică a exportului în primul trimestru al acestui an este poate cea mai bună ştire economică. Nu numai cifra îţi ia ochii (plus cca 500 milioane euro faţă de Q1 din 2012), ci şi faptul că a avut loc în condiţiile în care economia zonei euro nu o duce mai bine. Expansiunea exportului este însoţită de o scădere a importului (cca 350 milioane euro faţă de Q1 din 2012), care indică substituirea unor importuri. O explicaţie adiţională ar fi dificultăţi în finanţarea unor importuri de completare. Este de remarcat totodată avansul producţiei industriale, care a susţinut exportul în aceste luni.
Însă o ştire este în contrast cu dinamica PIB-ului: încasări fiscale inferioare celor programate, cu o scădere semnificativă a încasărilor din impozitul pe profit (-25%). În mod normal, când PIB-ul creşte ar trebui ca încasările bugetului să avanseze şi ele. Evoluţia în direcţii diferite merită atenţie.
Criza, peste tot, se vede în necazuri ale întreprinderilor. Aceste necazuri înseamnă şi dificultăţi în finanţarea activităţii. Supraîndatorarea a numeroase firme (evocată de bancheri, care parcă uită că împrumuturile nu „au căzut din cer“) sporeşte costul finanţării şi înclinaţia firmelor de a încetini plăţile; adică propensiunea de a plăti la timp scade. Intervine şi „capcana lichidităţii“, o preferinţă exacerbată pentru deţinerea de lichiditate, mai ales dacă inflaţia este foartă scăzută. În aceste împrejurări întâlnim fenomenul arieratelor, care priveşte întreaga economie, nu numai relaţia între bugetul public şi companii private. Adesea, probabil şi datorită modului în care acest fenomen este examinat în acordurile cu instituţii internaţionale, accentul cade pe creanţe neonorate de bugetul public.
Trebuie remarcat însă că arierate se produc masiv şi în relaţiile dintre companii private, că există creanţe ale statului faţă de firme private. De
