Prin 1997 – sau să fi fost deja 1998? –, pe când eram aşadar student în primul sau în al doilea an de facultate, Mircea Ivănescu mi-a recomandat Eseu asupra poeziei moderne, punându-mi, ca de atâtea ori înainte şi după aceea, exemplarul lui în braţe (adnotările tremurate, scrijelite cu creionul pe rama verticală a paginii sau pe pagina albă de la final, îmi arătau locurile unde mintea lui se oprise atentă – şi mă opream şi eu, încercând să ghicesc ce anume văzuse atât de semnificativ în pasajul subliniat cu o linie, uneori două sau, rarissim, trei; ghid mai bun de lectură nu cred să fi fost existibil) şi spunându-mi, ca niciodată până atunci, şi ca de foarte puţine ori ulterior: „Citeşte-o neapărat, e o carte inteligentă”. Ironia blândă cu care demantela de regulă orice construcţie teoretică despre poezie fusese, pentru întâia oară în anul scurs de când îl frecventam, dezactivată. Eram pe atunci un asiduu cititor de teorie literară, cedând aproape la fel de uşor voluptăţilor speculaţiei despre ficţiune ca şi ficţiunii propriu-zise, şi nu puteam să înţeleg reticenţa unui poet hiper-intertextual şi ultra-tehnicizat, ba chiar cândva redactor de carte al multor texte critico-teoretice publicate de editura „Univers”, faţă de tehnicalităţile teoriei literare, faţă de propoziţiile şi teoremele ei, care mie-mi păreau a promite piatra filosofală şi pe care el, în schimb, le numea, surâzând cu persiflajul lui de om bun ca pâinea caldă, „teorempe”. În economia întâlnirilor noastre, eseul lui Alexandru Muşina a fost, prin urmare, prima carte de teorie literară care nu numai că nu era o colecţie „scrobită şi factice”, cum zicea cineva despre textele unui scriitor francez, de „teorempe”, dar era chiar inteligentă şi, luându-mă după urgenţa cu care mi-o indicase şi-mi ceruse s-o citesc, de-a dreptul necesară.

Lui Alexandru Muşina îi citisem deja poemele din antologia poez