Acest articol nu îi priveşte pe oamenii din presă pe care îi respect, cu care am o relaţie profesională foarte bună sau cu care sunt prieten. Priveşte mai degrabă peisajul de ansamblu al presei din România, peisaj tulbure şi bulversant. Aşa cum, de altfel, nici peisajul de ansamblu al justiţiei nu este întotdeauna unul fericit.
Am făcut la un moment dat cercetarea la faţa locului într-un caz de sinucidere. Într-o casă din Bucureşti, undeva în spatele vilei Minovici. Bărbatul, în puterea vârstei, era muncitor în construcţii. Bine legat, vânos. Şi, totodată, trist, deprimat, alcoolic. Şi violent. Femeia şi copiii îi plecaseră din cauza asta de acasă.
În dimineaţa zilei în care aproape că l-am cunoscut, nu se mai dusese la muncă. Luase două cuie, prinzându-le în pumnul strâns, cu floarea în podul palmei şi vârfurile ieşite, printre degete, în afară. Aproape Wolverine. Şi le înfipsese într-o parte a gâtului şi trăsese în cealaltă parte cu o forţă colosală rupând piele, muşchi, laringe, faringe, vase de sânge. Acum zăcea într-o baltă de sânge, aproape decapitat.
S-ar putea discuta la nesfârşit despre forţa (fizică şi psihică) uluitoare a sinucigaşului. Despre resorturile care declanşează gesturi stranii de o asemenea violenţă îndreptată împotriva propriei persoane. Pentru că sinuciderea este, prin excelenţă, un domeniu al bizarului. Au fost cazuri de sinucigaşi care şi-au străpuns inima de mai multe ori, au pus cuţitul pe masă şi au mai făcut câţiva paşi înainte de a cădea. Sau care, după ce s-au împuşcat în cap, au aruncat pistolul pe fereastră. Sau care, după ce s-au legat de mâini, picioare şi gât şi şi-au pus căluş în gură, şi-au dat foc. Sau care au încercat două, trei feluri de sinucidere deodată până când au reuşit...
Dar să revin la poveste. A doua zi după cazul menţionat m-a sunat, întâmplător, o distinsă doamnă din presă: - Aveţi ceva in
