Telefonia mobilă a fost lansată la începutul anilor ‘90, la câţiva ani după primele mişcări de liberalizare a telefoniei fixe din SUA şi Anglia, dar înainte de liberalizarea din Europa. Nu s-a considerat necesară reglementarea acestei noi pieţe fiind socotită competitivă, având mai mulţi competitori. Aceasta a făcut ca tarifele să fie stabilite de către operatori, care speculând marele avantaj al telefoniei mobile, mobilitatea, au impus tarife mari atât în interiorul reţelei, dar mai ales în afara ei.

Tarifele de terminare în reţelele mobile au fost mult prea mari de la început şi de abia în ultimii ani au intrat în vizorul Comisiei Europene printr-o schemă de reducere în timp. În 2004 atrăgeam atenţia1 că tarifele de terminare în reţelele mobile ar trebui să fie mai mici decât cele în reţelele fixe şi că telefonia fixă, o afacere în stagnare, subvenţiona telefonia mobilă prin aceste tarife mari.

Autoritatea de reglementare, ANCOM, ar trebui să intervină accelerând punerea pe costuri a tarifelor de terminare în reţelele mobile, aşa cum fac ţările UE. De exemplu, conform Scoreboard 2013, tariful de terminare în Franţa este de 0,84 eurocenţi/minut, faţă de 3,07 eurocenţi/minut în România, deşi PIB-ul/locuitor sau puterea de cumpărare la noi este mult mai mică decât în Franţa. Cu 3,07 eurocenţi/minut, România se situează peste media UE25 de 2,33 eurocenţi/minut. Paradoxal este că tarifele de terminare în reţelele mobile sunt de câteva ori mai mari decât cele în reţelele fixe (0,58 - 0,73 eurocenţi/minut), în loc să fie mai mici, costurile (operaţionale şi investiţionale) fiind mai mari la reţelele fixe comparativ cu cele mobile2. Astfel, 0,5 eurocenţi/minut ar putea fi tariful de terminare în reţelele mobile din România anului 2013.

Numărul mare de SIM-uri tradus printr-o penetrare mare, peste 100%, cum este în România şi în alte ţări, nu ar treb