Televizorul era deschis, sunetul de-abia se auzea, n-o deranja defel. Era ora jurnalelor de seară. Din fundalul vag sonor s-a desprins un nume, Emil Sorescu. A ridicat privirile din caiet. Iar a luat vreun premiu? Nu era sezonul premiilor. Iar l-a omagiat vreo asociaţie? Nu-i mai ajunge câte diplome are?
Vestea că murise i s-a strecurat cu greu în minte. Brusc a simţit că-şi pierde răsuflarea, a căutat telecomanda, s-a apropiat de televizor, a dat sonorul mai tare. Nu putea crede. Nu putea să se fi întâmplat. Toţi mor, dar nu şi cei apropiaţi. Emil Sorescu părea nemuritor. În orice caz, sănătos tun, plin de viaţă, băga mâna-n foc că o să-i îngroape pe mulţi.
Simţea că nu are aer, i se făcuse dintr-odată frig.
A început să strige:
-Rosa! Rosa!
A căzut în genunchi, urlând, cu lacrimile şiroind:
-Rosa!
Din bucătărie năvăli femeia plinuţă, cu şorţul pestriţ agăţat de gât, revărsat peste sânii mari.
-Ce te-a apucat? Tăiam ceapa...
N-a spus mai multe, îngrozită de imaginea celeilalte femei care hohotea în genunchi.
-Ce s-a-ntâmplat?
Ana Ştirbu nu reuşea să îngaime nimic printre hohote. A ridicat o mână, arătând spre televizor. Rosa a întors privirea, Andreea Esca îşi citea ştirile.
-Ce-i? a întrebat.
Ana Ştirbu a reuşit să spună:
-Emil. Emil a murit.
-Ce spui? Eşti nebună! Ce spui?
A schimbat postul şi a dat peste ştire. Pentru prima oară de amar de vreme habar n-avea cum să reacţioneze. A ridicat-o pe Ana cu delicateţe, i-a mângâiat părul, a strâns-o la piept. A lăsat-o să hohotească în voie.
Puţin îi păsa de Emil Sorescu. Dar nu-i putea fi indiferentă moartea lui, dacă o afecta pe Ana, femeii ăsteia îi promisese că n-o să mai sufere toată viaţa. Ba chiar făcuse în aşa fel încât până şi Emil Sorescu să n-o facă să sufere.
Cu zece ani în urmă când îl întâlniser