Apărut în mod neaşteptat în colecţia de proză Ego de la Polirom, romanul Doinei Ruşti, Mămica la două albăstrele, îşi anunţă încă prin copertă intenţia de a filma ridicolul de mare succes. Anume indivizii din media, în special din televiziuni. Coperta cu un operator de film aflat la treabă îl exemplifică pe None, personajul reflector prin care este descrisă lumea de piţipoance şi cocalari. Relaţia copertei cu titlul este mai aluneacoasă, înţelesul la îndemână fiind senzaţionalul lacrimogen, telenovelistic. Toate elementele paratextuale sunt montate în vederea semnalării unui roman de succes.

Apelul la categoriile mai largi de cititori este confirmat atât de stil, cât şi de abordarea narativă. Prozatoarea recurge la un stil simplu, direct, cu fraze cel mult medii ca întindere. Singurele mărci stilistice sunt comparaţiile artistic ticluite din care voi oferi câteva mostre pe parcursul cronicii. Naratologic vorbind, se preferă monologul interior şi stilul indirect liber. Omniscienţa este selectivă, dar niciodată cititorul nu are impresia că povestea se zburleşte şi iese din făgaşul prescris de autoare. Asta vrea să spună că ţintele cărţii sunt bine ştiute din start – nu e loc de dubii, prospecţiuni şi ipoteze de lucru verificate doar la momentul scrierii. Şi capitolele sunt organizate ca scurt-metraje, oarecum ca la Don Delillo. De regulă, un capitol nu sare de trei pagini şi nu conţine mai mult de o întâmplare. Nici intrigile secundare nu concurează firul narativ principal. Numai de pe la pagina 50 încolo ne sunt sugerate implicaţii detectivistice. Toate aceste strategii mă determină să mă gândesc că scriitoarea a avut în vedere posibila ecranizare a romanului şi a încercat să uşureze ulterioara scriere a scenariului aferent. Dacă se va face un film după acest roman, cu siguranţă el va mixa studiul de moravuri cu adrenalina şi palpitaţiile spectatorilor. Bi