Ne ştiam din studenţie. Pe atunci scria versuri. Nu era obsedat să publice. Avea încredere în destinul său literar şi, om de mare caracter, n-ar fi făcut pentru nimic în lume compromisuri cu puterea ca să se vadă debutat mai repede. Cînd îl întîlneai, Sandu Muşina te privea mai întîi scrutător şi găsea totdeauna un zîmbet pentru tine, dacă te nimerea într-o pasă proastă. Zîmbetul era arma lui zilnică în vremurile acelea, fiindcă – spunea – ăştia vor să ne vadă trişti! Cîtă vreme zîmbeai, le arătai că nu te-ai resemnat! Asta nu însemna că Sandu n-a trecut prin momente de disperare, despre care vorbea doar cu cîţiva apropiaţi. Disperarea răzbătea brusc în poemele lui, neprevestită de lamentaţii şi izolată între parantezele unei necruţătoare autoironii, astfel încît să nu poată fi surprins nici atunci cu garda jos. Avea geniul satirei, într-o formulă poetică unică, în care talentul era subliniat de o inteligenţă strălucitoare. După studenţie a făcut şi el naveta, la fel ca mulţi dintre noi. Chiar şi atunci era un om de bibliotecă, atent însă şi la ceea ce se întîmpla dincolo de zidurile ei. Asta făcea din el un eseist acid, neiertător cu cedările literare, pe care nu le suporta nici cînd acestea luau forma conformismelor aparent inocente. Sandu Muşina a fost pentru poeţii generaţiei ‘80, cam ce era Gheorghe Crăciun pentru prozatorii optzecişti. O sclipitoare minte teoretică şi, după 1990, un editor devotat, deschis însă şi către poeţii din alte generaţii, inclusiv către debutanţi. La editura lui, Aula, au publicat şi critici de toate vîrstele, dar şi prozatori optzecişti sau din generaţiile ulterioare. Pentru rotunjimea proiectului său editorial, Sandu Muşina, a scos şi volume din clasici, încît biblioteca Aula a devenit, în timp, o parte importantă a operei sale de cărturar. În ultimii ani, mă întîlneam mai des cu cărţile lui decît cu el. Era tot mai bolnav