Povestea cu Parlamentul unicameral cu doar 300 de membrii, validată prin Referendumul din noiembrie 2009, se dovedeşte mai mult simbolică şi morală decât consonantă cu actualul Legislativ, care consideră opţiunea populară ca fiind doar consultativă, nu obligatorie.

Deşi ar trebui să funcţioneze autoritatea lucrului judecat, a faptului că pe acest subiect poporul s-a pronunţat deja, Preşedintele Băsescu a solicitat legislativului avizul la fel de consultativ pentru organizarea unui nou Referendum pentru trecerea la Parlamentul unicameral cu doar 300 membrii. În şedinţă comună, ca într-o singură cameră, Senatul şi Camera deputaţilor au respins hotărârea care ar fi avizat favorabil această solicitare, cu 191 voturi pentru, 123 voturi împotrivă şi 69 de abţineri. Aritmetic, şi-au exprimat într-un fel opţiunea cei 383 parlamentari prezenţi, deşi după alegerile din decembrie 2012, Legislativul a expandat şi are acum 588 de membrii, faţă de 470 anterior; astfel, înţelegem că 205 senatori şi deputaţi au chiulit de la o şedinţă care privea totuşi viitorul Parlamentului! Această realitate parcă spune totul despre seriozitatea acestei instituţii, care nici măcar de propria soartă nu pare preocupată, dincolo de numărul membrilor sau de numărul de camere.

Sigur că formal un senator reprezintă 160.000 de locuitori iar un deputat, doar 70.000, deşi atribuţiile şi competenţele celor două camere sunt relativ aceleaşi; în realitate, în condiţiile unui absentesim din ce în ce mai sever, parte din parlamentari au acces în aceste demnităţi cu doar câteva mii de voturi, ceea ce pune sub un mare semn de întrebare reprezentativitatea şi legitimitatea acestor mandate.

Din exemplul enumerat, pare-se că nu prea este important numărul de camere şi de parlamentari (dincolo de costurile în sine, oricum ignorabile în valori reale, un alt fals argument), cât nivelul de responsab