Constituţia din 1991 a avut în conţinutul ei un articol aparent modest, art.114, alin. (4), aparent fără o importanţă covârşitoare pentru impactul asupra vieţii sociale şi economice, pe timpul valabilităţii lui. În acest articol se prevedea în mod expres faptul că: „ în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta Ordonanţe de urgenţă…”. În mod normal, ar fi trebuit să urmeze un articol în care să fie explicitată sintagma „ caz excepţional”.
Acest lucru ar fi obligat Guvernul României să nu adopte OUG de câte ori „ vor muşchii lor”, ci doar în acele situaţii specificate în articolul explicativ din Constituţie. A fost o scăpare a creatorilor Constituţiei din 1991, faptul că nu a fost explicitat „ cazul excepţional” ? Sau a fost o „neatenţie” premeditată? În 2003 s-a dovedit că a doua variantă este adevărată, deoarece, creatorii Constituţiei din 2003 au trecut în art.115, alin. (4), o altă sintagmă: „ în situaţii extraordinare, Guvernul poate adopta Ordonanţe de urgenţă…”, în care este înlocuit atributul „excepţional” cu un sinonim al acestuia: „ extraordinar”! În Dicţionarul Explicativ al limbii române, pentru cuvântul „extraordinar”, se regăsesc următoarele explicaţii: „excepţional, fabulos, fantastic, gigantic, nemaiauzit, nemaivăzut, unic, necrezut etc.”, pentru cuvântul „ excepţional”, regăsindu-se aceleaşi explicaţii. Concluzia este simplă şi poate tocmai de aceea nu a fost trasă de nimeni, pentru că nici în Constituţia din anul 2003 nu a fost explicitat cuvântul „ extraordinar”. Care este motivul pentru care, făuritorii ultimelor două Constituţii, cu care ne-am tras amarul în ultimii 22 de ani, au avut „orbul găinilor”, neobservând faptul că nu au fost explicitate cele două atribute, care au dat undă verde Guvernelor pentru emiterea Ordonanţelor de urgenţă?
Articolul 114, aliniat (a) din Constituţia din 1991 şi articolul 115, aliniat (a)