Unele filme există pentru că producătorii lor trebuie să justifice primirea unei finanţări publice, altele – pentru că o personalitate/vedetă culturală ţine morţiş să demonstreze că poate fi şi regizor de cinema. Funeralii fericite există din ambele raţiuni, nu tocmai fericite. Înainte de a vedea al doilea lungmetraj al lui Horaţiu Mălăele, aflasem despre el, din presă, următoarele lucruri: este rezultatul unei noi colaborări a regizorului cu scenaristul Adrian Lustig (de această dată şi producător); este primul film românesc căruia celebrul compozitor francez Vladimir Cosma a acceptat (pare-se, impresionat) să-i semneze coloana sonoră; Crina Semciuc, muza de pe ecran a lui Horaţiu Mălăele (de această dată şi interpret principal), a fost convinsă de regizorul-actor să renunţe la podoaba capilară pentru rol; lui Bogdan Mălăele i-a fost foarte greu să îşi înjure tatăl (în unica secvenţă în care apare); Horaţiu Mălăele, afon notoriu, cîntă pentru prima dată (în public, presupun), şi Serghei Mizil joacă aici un „proxenet pentru trei gagici“ (recunosc, asta-i dintr-un tabloid). Chiar dacă nu aflasem şi că Funeralii fericite a figurat mult timp în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes, mai precis pînă cînd aceasta a fost anunţată (cum s-a întîmplat acum cinci ani cu Nunta mută, primul lungmetraj al lui Horaţiu Mălăele), aveam suficiente motive ca să nu ratez noua premieră românească.

Producţia nu ridică probleme de interpretare Ieşind din sala de cinema, am fost curios să citesc ce scriu confraţii despre film. Aşa am descoperit cu uimire că, pentru Cătălin Duţă, Funeralii fericite este „cel mai bun film românesc din acest an“ (aşadar, înaintea lui Domestic, Poziţia copilului sau Rocker), deoarece „totul e la cel mai înalt nivel al profesionalismului“, şi că, pentru Mihnea Columbeanu (ceva mai critic, cel puţin parţial), regia lui Horaţiu Mălăele „salvea