Încă o poveste adevărată din culisele spitalului. M-a urmărit mulţi ani pentru că au rămas întrebări fără răspuns, pentru că un om care putea fi salvat a murit cu zile, pentru că nu am putut face nimic pentru a-l salva. Ne-am izbit, eu şi ceilalţi membri ai echipei medicale, de o soţie care, cu zâmbetul pe buze şi cu biblia în mână, ne-a cerut să îl lăsăm să moară.

Eram rezident pe medicină internă şi în weekendul respectiv s-a întâmplat să fiu de gardă în terapie intensivă. Ne-a venit ca urgenţă un bărbat tânăr, cam la 30 de ani, cu septicemie. Era o infecţie generalizată pornită de la o ulceraţie de la un picior pe fond de diabet zaharat neîngrijit. Bolnavul avea febră mare, delira, iar piciorul era umflat şi începuse să dea semne de cangrenă. A trebuit intubat imediat. Situaţia era critică. Pacientul era deja în şoc septic. Am început tratamentul de terapie intensivă, eforturile de stabilizare. Ca o complicaţie a şocului septic şi a unui defect de coagulare a sângelui, bolnavul a dezvoltat o anemie severă cu o hemoglobină de 5 (în mod normal ar trebui să fie peste 14). Îi trebuia urgent o transfuzie de sânge. Cum el era în imposibilitatea de a semna consimţământul, am sunat-o pe soţie acasă. Mi s-a părut puţin anormal că ea era acasă şi soţul era pe moarte în spital, dar m-am gândit că nu e treaba mea.

Când a sosit, m-au sunat de la parter. M-am dus să o iau să nu se piardă prin spital. Era o doamnă îmbrăcată elegant, dar sever. Când ne-am îndreptat spre lift mi-am dat seama că îşi uitase poşeta pe masă. Era o poşetă elegantă cu margini aurii, din piele, care părea de crocodil, închisă cu o cataramă mare şi aurie, cu şnur de piele de pus peste umăr. M-am întors, am luat-o şi i-am spus: „Doamnă, era să vă pierdeţi poşeta". Ea a răspuns imediat cu o frază ce părea pregătită dinainte „Nu este poşetă, şi fără ea, eu aş fi cea pierdută!". Era o biblie prin