- Social - nr. 120 / 21 Iunie, 2013 Din cele prezentate rezulta ca fenomenul frustrarii are o arhitectura configurationala ce cuprinde cel putin trei elemente structurale: situatia frustranta, sau cauzele care concura la aparitia celei de-a doua componenta, starea psihica de frustrare si cel de-al treilea element configurational efectul frustrarii, obiectivat prin anumite reactii psihocomportamentale, care de cele mai multe ori devin agresive si violente, depasind stadiul revendicativ, pe fondul tranzactiilor interpersonale, fiind pusa in valoare ratiunea fortei si nu forta ratiunii, cum se intampla din pacate de cele mai multe ori. Interpretand mecanismul acestui fenomen complex, pe fondul raportului de interdependenta dintre aceste elemente, vom putea observa ca o situatie frustranta, care la randul ei induce o anumita stare psihica, genereaza un anumit mod de organizare a comportamentului in vederea diminuarii starii de frustrare, si implicit a cauzelor care conduc la asemenea stari. De cele mai multe ori se recurge la rezolvarea acestor situatii si stari emergente acestora, sau pe cat posibil la evitarea lor, printr-o gestionare personalizata, cum crede de cuviinta individul frustrat, alteori se apeleaza la intermediari, implicit la organele competente, cum este cazul semnalat de noi, prin acea deposedare a dreptului legitimat prin actul de proprietate, adoptand atitudini diferentiate, in raport cu personalitatea celui afectat. Cu cat toleranta la frustrare (concept introdus de psihologul S. Rosenberg) este mai ridicata, cu atat si reactiile comportamentale sunt mai rationalizate, ceea ce inseamna ca ratiunea si capacitatea de intelegere a fenomenului are un rol deosebit de important in evaluarea obiectului ce conduce la starea de fustrare, si mai ales in reactiile psihocomportamentale adoptate. Toleranta la frustrare se deosebeste de rezistenta, ultima avand ma