De ce, mă? De ce acum când are nevoie de el? De ce lui şi nu altuia? De ce tocmai becul şi nu clanţa? De ce nu are el niciodată noroc la becuri? De ce vecinul n-a schimbat niciodată becuri, iar el de o sută de ori? De ce este nevoie neapărat de bec pentru a lumina şi nu s-a inventat altceva în loc în epoca asta spaţială în care trăim?
…în trei ore: se schimbă de hainele de oraş în cele de lucru, caută tabloul electric general, iar, după ce îl găseşte, îl analizează îndelung şi în detaliu încercând parcă să îl înveţe pe de rost. Apoi bate la câte o uşă de la fiecare etaj şi întreabă locatarii dacă la ei funcţionează becurile. Îi roagă să aprindă şi să stingă de câteva ori lumina de pe hol în prezenţa lui. Aprinde el însuşi lumina de pe scară de la fiecare etaj. Merge din nou la tabloul general şi verifică siguranţele. Se face ora mesei, prin urmare, întrerupe lucrul, se spală pe mâini şi se apucă de mâncat sandvich-ul adus de acasă. După alte 10 minute de siestă se apucă energic din nou de treabă. Revine la camera cu becul ars, îl mai verifică o dată pe acesta înainte de „operaţie”. Desface scara, caută cu privirea cel mai potrivit loc pentru a o aşeza, o aşază, o aranjează în loc bine, mai bine, încă o dată, perfect; o verifică dacă e stabilă. Urcă şi coboară de mai multe ori prima treaptă să vadă dacă ţine. Îşi pune ochelarii şi casca de protecţie, apoi mănuşile de cauciuc, verifică dacă are destulă mobilitate la mâini, răsfirând şi închizând degetele de mai multe ori, când la o mână când la cealaltă. Urcă scara treaptă cu treaptă cu grijă, se ridică apoi spre bec, uşor, foarte uşor. Îndreaptă mâinile spre bec, le întinde tot mai tare până atinge becul. Îl prinde bine, îl învârte înceeet, înceeet, înceeet ca să nu-l scape. Îl scoate şi îl bagă în buzunar. Coboară scara cu foarte mare grijă, foarte încet. După ce ajunge jos pune becul ars la gunoi, ia altul