Pentru a obţine autorizaţie de şedere la Timişoara, evreii au plătit, până la mijlocul secolului al XIX-lea, o taxă de toleranţă, nu se puteau căsători fără aprobare, iar nou-născuţii trebuiau prezentaţi periodic autorităţilor. Actul de legitimare care confirma identitatea evreului trebuia să aibă aprobarea unui magistrat, acest lucru dovedind şi faptul că era înscris în actele oficiale ale imperiului. Evreii din jurul Timişoarei mai aveau obligaţia de a prezenta o recomandare din partea unei persoane sau instituţii publice, prin care se garanta că respectiva persoană prezintă încredere. Multă vreme, creştinii nu au avut voie să angajeze evrei şi nu aveau dreptul să locuiască împreună. Evreii au fost mici negustori, hangii, comercianţi cu cereale, bijutieri, meseriaşi ori arendaşi de cârciumi. Pentru cei criticaţi că au „un caracter mediocru” ori nu erau buni contribuabili, se cerea expulzarea.

Nume cumpărate

Din 1787, evreii au fost obligaţi să adopte nume şi prenume cu rezonanţă germană. Numele frumoase, de flori, metale sau pietre preţioase – precum Rosenthal, Goldschmidt, Edelstein – erau cumpărate, în timp ce evreii săraci se mulţumeau cu nume comune: Weiss, Schwartz, Klein. Pe măsură ce puterea lor economică a crescut, mulţi au început să-şi cumpere titluri nobiliare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Simon Eisenstadter îşi adăuga numelui titlul „von Baziaş”, Werhardt şi Joseph Dajci au devenit moşieri de Seceani, Adolf Gotthilf dobândea titulatura „von Mişkolţ”, iar Izrael Derera cea de „von Giarmata”.

Primele afaceri

Mulţi evrei au reuşit să se impună pe plan financiar încă din secolul al XVIII-lea, deşi veniturile lor erau controlate şi limitate la necesităţile financiare ale imperiului. Încă din 1717, fraţii Jacob şi Abraham Koppich au obţinut autorizaţia de a administra fabrica de bere din Timişoara, construită un an mai târziu, ş