Jan Ullrich a recunoscut cu sufletul ușor că s-a dopat și el, așa, ca toată lumea. Dacă ei nu se mai ascund, noi de ce ne-am mai supăra?

Să convenim că acest sport, ciclismul, e plin de dopați și să-l urmărim liniștiți, așa, ca pe jocul de vîjthaț din seria “Harry Potter”. În cheie fantastică și ușor comică. Nici un munte nu e prea abrupt pentru disciplina aceasta. Nu e pentru oameni, ci pentru extratereștri cu rezistență diabolică și ochi de îngeraș cu industrii în spate. Și fără sentimente sau remușcări. O lume aproape distopică, o ordine nouă, supusă drogului care umflă mușchii și performanța.

Ne facem că nu știm. Așteptăm cu atîta drag Turul Franței an de an. Iar Turul Franței, cu castelele lui pictate pe drumuri șerpuite și aruncate pe maluri de ape bune, este minciuna pe care o cunoaștem toți. Dar nu putem să ne abținem, ne plac la nebunie peisajele. E o chestiune aproape turistică. Stăm și îi bombănim pe dopați, dar ne atrage Valea Loarei. Și cum atenția omului de azi este din ce în ce mai slabă, ea zboară de la biciclete la culmi și văioage. E un pact de consolare. E simplu.

Jan Ullrich, cîștigător al Turului Franței în 1997, a recunoscut că a luat și el. “Aproape toată lumea folosea atunci substanțe dopante. Nu am luat ceva ce nu au luat și alții”, spune germanul. Nonșalant, el explică destul de serios și spune că, de fapt, el nu trișa, ci doar voia să aibă șanse egale cu alții. Cu Lance Armstrong, de pildă. Nu știa, săracul Ullrich, că nu ai cum să rivalizezi cu americanul la capitolul acesta nici măcar noaptea în vis. Dar, na, a încercat și el! Ce, nu avea voie? Motivația lui Ullrich este dezarmantă și îți șterge de pe buze orice urmă de rîs.

În definitiv, neamțul are dreptate. Armele ar trebui să fie egale. Doar că trebuia să tacă. A căuta legitimitatea mulțimii într-un act de trișare vecină cu ipocrizia și cu infantilismul. Vrea