Bogat cu sărac. Prost cu deştept. Frumos cu urât. Gras cu slab. Doctorand cu fiinţă bipedă care încă se mai opinteşte să ia bacul. Acestea sunt romanticele relaţii de compromis ale vieţii noastre ca-n filme.

Pe vremuri, mezalianţa era beţia aceea superbă în urma căreia feciorul boierului se trezea un pic mahmur. Aaa, şi un pic însurat cu ţărăncuţa din pătuceanul lui. Azi, numim mezalianţă orice nu ne convine la căsniciile copiilor noştri. Ceva de genul dialogului pe care l-am auzit în casa cuiva, odată: ”Dacă tu ai picioare de păianjen, cum dracu de ţi-ai luat o nevastă al cărei fund nu trece de Check-In şi i se pune veşnic în vedere că necesită două locuri în avion”?

Arahnida nu ştia cum a ajuns la Starea Civilă, poate de la tequila, poate de la prostia cronică (e pe lista de aşteptare la transplant de cap, dar mai durează). Cert este că s-a trezit însurat cu sufletul lui pereche. Suflet care avea mai multe punguliţe adipoase decât circumvoluţiuni. Dar, desigur, cei şapte ani de-acasă şi cei doişpe ani de la şcoală ne-au învăţat să ne căsătorim în primul rând cu frumuseţea interioară, indiferent dacă are picioare de Barbie sau picioare de şifonier.

Bună ziua, aho, aho, primiţi cu amenda?

Georgiana era foarte proastă. Mihnea era foarte deştept. Printr-o reacţie chimică ratată, erau căsătoriţi unul cu altul. Ca un mărunt exemplu, el venea seara acasă şi o întreba „Ce faci, iubito?” (asta şi pentru că, dacă o întreba orice altceva, o băga într-o ceaţă din care n-o mai scotea nici turnul de control). Ea răspundea onest: ”Mă uit la televizor”, deşi poziţia ei, pe fotoliu, în faţa televizorului, era destul de concludentă, adică era clar că bărbatu-său o întreba ce mai face în general, nu ce face în clipa în care se vedea cu ochiul liber că se holba într-un ecran pătrăţos. ”La ce anume te uiţi?”, insista el, în paradoxala lui tâmpenie de om intelige