Să fii femeie în România este o provocare chiar și astăzi. Sunt multe ”roluri” ingrate pe care societatea românească le atribuie femeilor. De exemplu, ”femeia sac de box”, sau ”femeia ca debușeu pentru frustrarea macho”. Se vede acest rol de la veselia cu care te înjură diverși bărbați la volan, pentru simplul fapt că ești femeie, până la agresivitatea fizică și verbală care modelează o bună parte din relațiile de cuplu. Un alt rol este ”femeia ca servitoare” – doar unul din preceptele clasice de educare a fetițelor din România este că trebuie să facă treabă în casă, iar de aici până la a se înhăma la jug nu este decât un singur pas, ușor de făcut în condițiile violenței educaționale de la noi, care sacrifică valoarea de sine și personalitatea copiilor. Dacă ne uităm spre ”câmpul muncii”, acolo e ”femeia – sexul slab”, iar dacă e slabă, atunci e ”normal”, e ”de la sine înțeles”, e ”legitim” ca salariul pe care îl primește să fie mai mic, ca oportunitățile care îi sunt oferite să fie mai reduse, că șansa la promovare și la implicare de pe picior de egalitate să fie nu un drept unanim recunoscut, ci, mai degrabă, o victorie câștigată adesea în luptă la baionetă cu bărbați care o privesc de sus, zâmbind ironic: ”e femeie”. Oh, da! Și mai e un rol, atât de promovat, încât a devenit un model pentru zeci, sute de fete tinere și o aspirație pentru bărbați dornici de recunoaștere socială: ”femeia Louis Vuitton”, sau ”femeia obiect decorativ”, ca o pervertire tristă și consumistă a feminității și frumuseții.
Exemplele de roluri sociale nefericite pot continua. Ele se înrădăcinează în stereotipuri adânci în societatea noastră, care sunt cultivate cu nonșalanță în continuare prin educație, produse media, discursul public, inițiative și atitudini politice uluitoare, discurs religios, glume de doi bani și o lipsă totală de respect și de responsabilitate față de CELĂLALT