Ma intreaba jurnalista Daniela Ratiu de la “Forta Civica Timis” daca “puţinul câştigat a fost pierdut odată cu vara lui 2012″. Eu aş zice că e vorba mai degrabă de o anumită revoltă melancolică. Înainte de nevrozanta, frustranta, agonizanta vară a anului 2012, eram convinşi, cei care credem în societatea deschisă, că există lucruri care nu se mai pot petrece într-o Românie membră în NATO şi în UE. Democratizarea ni se părea ireversibilă. Ne amăgeam cu gândul ca useliştii vor şti că există limite, că există lucruri care nu se fac, că nu se tropăie bezmetic într-o sală de concert, că nu se mănâncă seminţe la teatru. Nu s-a pierdut totul, deşi democraţia românească a fost la un pas de dezastru. Când am scris un articol cu titlul “Welcome to Minsk, România!”, chiar mă gândeam că scenariul de tip Lukasenko devenise iminent. Faptul că a fost dejucat, în primul rând ca efect al presiunilor externe, dar şi prin mobilizare civică internă, nu înseamnă că duumvirii (Ponta şi Antonescu), dirijaţi şi patronaţi de Voiculescu şi Iliescu, nu se pregăteau să-l pună în aplicare. Crin Antonescu şi Dan Voiculescu sunt şi astăzi furibunzi că n-au dus până la capăt lovitura de stat. Victor Ponta pare mai degrabă resemnat. Iliescu, bănuiesc, urzeşte în continuare alte scenarii neo-bolşevice. Acesta este ADN-ul său politic.

Daniela RAŢIU: Desigur, chiar şi după 23 ani, ceea ce numiţi ”dorul după Ceauşescu”. Această edulcorare a trecutului trăit de români sub Ceauşescu cunoaşte o metamorfozare stranie. Ceauşescu a devenit ”bun”, iar restanţele de ură, de furie, de plată, au fost încasate de actualul preşedinte Traian Băsescu printr-un proces de catharsis în urmă căruia puterea, electoratul uselist retrăieşte, consumă cu furie fantomele trecutului, altfel cum am putea explica cultivarea urii pentru un preşedinte în România lui 2013 în care USL are puterea – guvern, majoritate