Maşini ale poliţiei, girofaruri şi lumini de urgenţă – aşa arăta marţi seară Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“, unde au fost aduse trupurile neînsufleţite ale victimelor accidentului din Muntenegru. Familiile acestora au venit, pe rând, în întâmpinarea cortegiului care a adus rămăşiţele a ceea ce au fost copiii, fraţii sau părinţii lor.

Cu toţii privind în pământ, de parcă cerul nu le mai putea oferi nimic, înaintau susţinându-se unii pe alţii, parcă nevenindu-le să creadă că aveau legătură directă cu trupurile neînsufleţite aduse de cele peste douăzeci de maşini ale Poliţiei, Jandarmeriei şi ale SPIR (Serviciului de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă).

Vorbind despre şoferul-poliţist care a murit conducând „autocarul groazei“, un bărbat cu tricou negru şi ochi în lacrimi spune că acela îi era prieten. „Prieten adevărat. Nu cred că ştiţi ce înseamnă prieten adevărat“, a spus el.

„Nu înţelegeţi. Era un şofer atât de bun. Avea experienţă. Nu se poate“, spune continuu bărbatul cu ochii în lacrimi.

„Fata mea a fost în autocarul ăla!“

Un alt grup – apropierea de moarte apropie oamenii între ei – se ţin unii de alţii încercând să ajungă în spatele clădirii. „Acolo, acolo îi identifică“, strigă un gardian. Abia pe urmă devine clar că cei mai tineri din grup protejează o doamnă în vârstă de privirile iscoditoare. Dar doamna, adusă de spate, cu părul alb şi nas proeminent spun cu lacrimi în ochi, dar răspicat: „E vorba de fata mea! Fata mea a fost în autocarul ăla!“.

„A plecat în vacanţă cu o colegă. A fost un moft de-al ei, să plece acolo. Are un băiat frumos de 25 de ani“, spune femeia, iar glasul i se subţiază de emoţie. „Gata, bă! Ajunge! Nu e frumos“, strigă unul dintre reporteri.

Camelia Păcuraru este o doamnă blondă între două vârste. Coboară dintr-o maşină SUV, îmbracată în negru, şi se uită întrebătoare î