În ciuda nenumăratelor necrologuri, tota­litarismul rămâne un important ins­tru­ment analitic în efortul nostru de a în­țe­lege experimentele politice moderne ins­pirate de modele ideologice de transformare nu doar a societății, ci și a naturii um­a­ne. În anii ‘30 ai secolului trecut, gânditori politici an­titotalitari (democrați li­be­rali, social-democrați, con­servatori, creștin-demo­crați) au fost preocupați de apariția mișcărilor de masă carismatice și de con­se­cin­țele potențial catastrofice ale acestora. Printre cei care au înțeles com­ponentele definitorii mistice, chiar magice, ale proiectului totalitar au fost in­telectuali ruși (menșevici, dar și exis­ten­țialiști creștini, precum Nicolai Berdiaev), liberali francezi (de exemplu, Élie Halévy și adeptul său, tânărul Raymond Aron) și germani (Waldemar Gurian, care apoi și-a construit o carieră academică în SUA, și Eric Voegelin). Acest curent de gândire a stat la baza dezvoltării, după cel de-al doi­lea război mondial, a conceptului de tota­litarism ca principală paradigmă inter­pre­tativă pentru înțelegerea aparentei lipse de sens a nazismului și stalinismului. Han­nah Arendt nu a împărtășit fascinația pen­tru abordarea în termeni de religie po­litică a celor doi gemeni totalitari, dar ea a accentuat centralitatea hubrisului ideo­logic al mișcărilor utopic-revoluționare, neo-chiliastice, pe care le-a analizat în lu­crarea sa clasică, Originile totalitaris­mu­lui.

Mai târziu, în anii ‘60, a luat amploare valul revizionist. O nouă generație de is­torici, politologi și sociologi a început să con­teste în mod fundamental abordarea to­talitară, invocând caracterul static al aces­teia, argumentând că nu reușea să explice dinamica internă a acestor so­cietăți înregimentate și posibilitățile lor de a transcende, prin intermediul unor evo­luții endogene, statutul de regim mo­nopolist-ideocratic. Au apăru