Se zice ca tinerii intre 15 si 25 de ani se simt nemuritori. Abia la 25 de ani incep sa realizeze ca vor muri la un moment dati. Sa fie inceputul calatoriei mele spirituale o coincidenta sau un fenomen absolut firesc? Asta ramane de vazut. Povestea incepe asa. La 5 ani, bunica m-a luat de mana si m-a dus la biserica sa ma boteze. Parintii mei nu erau acolo, dar, din motive misterioase, bunica simtea ca este imperativ necesar sa ma boteze atunci, acolo, intr-o biserica de tara. Asa ca prima mea intalnire cu biserica ortodoxa arata in felul urmator: eu, copil mic, dezbracata, intr-o biserica plina de oameni straini, un preot imi toarna apa in cap si eu plang de crapa vitraliile. Avand avantajul de a creste cu niste parinti liber-cugetatori, care nu m-au impus sa urmez anumite ritualuri religioase sau sa merg la biserica, in timp am reusit sa ma detasez de acea prima si traumatizanta experienta si sa plutesc liber printre idei si filozofii. Ziceam ca sunt ateu. Apoi, a devenit cool sa zici ca esti deist. La biserica mergeam doar la nunti, botezuri si inmormantari in familie, dar de fiecare data traditiile crestin-ortodoxe imi starneau noi si noi intrebari si dileme. De ce nu are voie o femeie la ciclu menstrual sa intre in biserica? De ce inmormantarile s-au transformat intr-un entertainment show, de ce avem nevoie de bocitoare si demonstratii publice? De ce la cununie se pun coroane pe cap mirilor, dar se tin in aer? De ce costa atat de mult o cununie sau un botez, in conditiile in care preotul este slujitorul Domnului, de ce nu-l plateste seful lui? Si nu in ultimul rand, de ce trebuie giftuita lumea la inmormantari? A murit omul, de ce trebuie sa mancam si sa bem pe mormantul lui, printre lacrimi de durere? Toate aceste “de ce-uri” ramase fara raspunsuri acceptabile m-au purtat tot mai departe si mai departe de religia bunicilor mei, m-au facut sa pun totul la indoi