Am recitit, de curînd, romanul lui György Dragomán Regele alb, roman extraordinar, „fără concesii la absurdismul tentant“, cum îl fixa, scurt, Radu Cosaşu în Dilemateca, şi excepţional tradus – plastic, inventiv, creativ – de Ildikó Gábos-Foarţă în româneşte. La recitire, romanul acestui scriitor maghiar, născut la Tîrgu Mureş în 1973 mi-a plăcut chiar mai mult ca prima dată, poate şi pentru că „miza“ romanului său pare una singură: literatura adevărată. Regele alb e un excelent roman „nocturn“ central-european, fragmentar şi discontinuu, în care, totuşi, totul – realitate şi halucinaţie, cruzime şi duioşie, metafizic şi obscen – se leagă cu necesitate. Cele 18 povestiri despre cruzime şi supravieţuire sînt reconstituiri dilatate în memorie, aproape maniacale, cu amănunte-senzaţii-culori-gusturi şi dezgusturi dintr-o recuzită personală. Trucul copilului-narator e, în acest caz, cea mai bună cale de reînvestire vitală a unui univers degradat, în care nu mai funcţionează nici o regulă (morală) şi care nu mai are, pentru foarte multă vreme, nici un centru propriu de coagulare.

DE ACELASI AUTOR Bărbatul-căruia-îi-stă-bine-numai-lîngă-un-alt-bărbat Athanor Teatrul indignat Trenul groazei S-a spus că Regele alb ar fi un „roman de formare“. Dimpotrivă, el pare, mai degrabă, un roman de deformare, de contorsionare, de pulverizare a unui personaj care, totuşi, rezistă. Subiectul cărţii este, în fond, această improbabilă rezistenţă şi mobilul ei interior: teama copilului că-şi va trăda – prin uitare, lepădare, trădare – tatăl. Figura tatălui – arestat şi dus la Canal, în urma semnării unui protest împotriva regimului – stă, astfel, în centrul tuturor povestirilor: în unele ca figură tutelară şi identificatorie („Lalele“, „Ventilul“, „Zăcămîntul de aur“, „Funeraliile“), în altele ca amintire traumatică, închisă într-o cruzime împărtăşită şi asumată de copilul-narato