În ultima săptămână, am călătorit, împreună cu familia mea, prin mai multe ţări din Europa. M-am întâlnit, în locuri neaşteptate sau în locuri comune - magazine, pieţe, muzee, pe stradă - cu români care lucrează acolo sau care au ajuns acolo ca turişti. M-am bucurat să-i întâlnesc, să schimbăm câteva cuvinte, să ne strângem mâinile, eventual să facem o fotografie, ca amintire. Sunt foarte diferiţi. Unii, în special cei mai tineri, cu slujbe bine asigurate, lucrând în străinătate, călătoresc în vacanţă, bucurându-se de ceea ce pot vedea sau întâlni. Cei mai în vârstă, poate pensionari, vin de acasă, poate la copii sau la rude, privesc cu bucurie tot ce e în jurul lor, aşteptând însă să se întoarcă la rosturile lor. Sunt cei pe care îi descoperi în magazine, atunci când vrei să cumperi ceva sau în restaurante când vrei să comanzi ceva. Sunt cei de pe stradă, care cântă la acordeon, la vioară sau la ţambal, cerând - indirect, un ban. Sunt şi cei mai agresivi, cerşetori organizaţi în reţele, sau, pur şi simplu bande de tipi fără ocupaţie, care se strâng în zonele de periferie ale marilor oraşe, aşteptând să se întâmple ceva.
Îmi face plăcere să surprind privirile celor care se întreabă dacă au "văzut" bine şi care se apropie discret să mă întrebe "sunteţi domnu' Năstase?", care mă salută şi pleacă la treburile lor. Mă deranjează însă cei care, aşteptând pe la colţuri, rromi - în general -, mă recunosc de departe şi încep să mă strige, având grijă, în final, să-mi transmită, fluent, în română, "dă şi mie un ban".
De la 1 ianuarie 2002, românii pot călători fără vize în ţările europene. Câteva milioane de oameni au ales să plece la muncă în străinătate, încurajaţi de perioada de creştere economică în care guvernele occidentale căutau forţă de muncă. Au trimis acasă miliarde de euro, au văzut condiţiile în care se munceşte, au învăţat şi au suferit pentru c
