Recent, Editura Institutului Cultural Român a lansat monografia bilingvă Corneliu Michăilescu. Călătorie prin imposibilul cotidian, datorată Ruxandrei Dreptu, reputat istoric de artă și distins muzeograf cu îndelungă activitate la mai multe instituții cu profil muzeal din Capitală. Plastician secondat de un valoros, dar prea puțin cunoscut scriitor, Corneliu Michăi­lescu a fost unul dintre membrii marcanți ai avangardei românești, alături de care s-a afirmat, dar de care s-a îndepărtat la un moment dat și a pornit pe un drum propriu. El a ales recluziunea la țară, „departe de lumea dezlăn­țuită“. Prieten cu Marcel Iancu, Trista Tzara, M.X. Maxy și Victor Brauner, va fi cofondator al revistei Integral, iar lucrările expuse la Salonul oficial vor produce adesea nedumerire și vor atrage critici pentru bizareria limbajului plastic folosit. Născut în București pe 20 august 1887 într-o familie avută, chiar dacă nu făcea parte din protipendadă, a fost un dandy și, pînă la instaurarea comunismului, a dus o viață lipsită de griji materiale. După studii primare și gimnaziale la mai multe școli cu tradiție din Capitală (Sfinții Voievozi, Mavrogheni, Clemenței, apoi Liceele „Mihai Viteazul“ și „Sf. Sava“) urmează timp de doi ani Facultatea de Drept și pe cea de Filozofie și Litere apoi, din 1908 pînă în 1912, Școala de Belle-Arte unde îi are profesori pe G.D. Mirea la pictură – pe atunci chiar directorul instituției – și pe Frederic Storck la sculptură. A călătorit mult în tinerețe, în Italia și Franța – între 1913-1915 face studii la Florența, la Accademia delle Belle-Arti, întrerupte de izbucnirea Primului Război, dar pe care le reia după conflagrație, între 1918-1921. În 1916, trebuie să se întoarcă în țară, unde e mobilizat și luptă în Regi­mentul 6 Dorobanți „Mihai Viteazul“, pînă cînd cade prizonier și suportă privațiunile vieții într-un lagăr de tristă amintire pen