Aşa cum probabil sesizaţi, există o tensiune ireconciliabilă în interiorul titlului pe care l-am propus pentru prezenta portretizare. Ca realitate generică, libertatea nu poate fi „disciplinată“, ţinută în corzi strînse, făcută să existe împotriva nelimitării pe care substanţa sa o anunţă şi o conţine. Oamenii cu adevărat liberi, extaticii „despovărării“ în sens nietzschean nu ţin cont de disciplină decît în măsura în care pot s-o surmonteze. Totuşi, există şi o libertate care incumbă ideea de restricţie, aşa cum iubirea creştină – agape – conţine ideea de sublimare, opusă tumultului sufletesc intrinsec care o generează. Această libertate e aceea generativă, care se învaţă, care se dobîndeşte prin aculturaţie, specifică oamenilor care nu s-au născut cu ea, ci au obţinut-o pe parcurs, cîteodată cu mari eforturi. E libertatea născută din handicap, trăită ca ardoare şi ca eliberare de limitele care te restricţionează. O libertate pe care o cultivi cu fervoare, chiar împotriva ta însuţi şi a determinismelor inerţiale care-ţi marchează biografia, memoria, faptele din trecut sau istoria. Aceasta e libertatea căreia, de fapt, nu-i aparţii niciodată integral, ci doar ca dorinţă, ca aspiraţie, fiindcă realizarea ei presupune o doză masivă de anxietate, echivalentă cu teama descurajantă a eşecului. E inutil de spus că acest tip de libertate e mai greu de suportat decît cealaltă libertate, care se opune angoasei sau, pur şi simplu, o desconsideră şi o ignoră. Este aşa şi nu altfel, fiindcă prima libertate pe care o definim e o expresie a plenitudinii umane, pe cînd a doua este aceea a carenţei şi a spărturii.
Paradisul de rezervă
Sînt două categorii de oameni în jurul nostru. Pentru primii dintre ei, existenţa e circularitate: mergi pe un drum sau pe mai multe, devii un eu sau un altul, însă există mereu, în subconştientul tău, un paradis de rezerv