Lipsa „curăţeniei“ din cultura română postdecembristă e (şi ea) vinovată pentru penibilele „jocuri“ ale unor tineri. Care tineri au crescut, volens-nolens, în „modelul“ Breban, Caraion, Doinaş, Paleologu etc. Orice porcărie e motivată cumva; oricum „nu se pune“; orice ticăloşie va fi uitată, iertată, eufemizată; compromisurile (chiar cele mai penibile) „fac parte din viaţă“; important e unde ai ajuns şi, desigur, „valoarea“ propriei creaţii. Important este să ajungi la ciolan, să fii cunoscut, vizibil, să te menţii în centrul atenţiei. Şi, desigur, să ascunzi, pe cît posibil, urmele murdăriilor (ca pisica rahatul), să fii mereu lins & curat (tot ca pisica); să fii cîinos şi, bineînţeles, să-i sfîşii pe cei care-ţi dezgroapă căcatul. Să te ruşinezi, să te smereşti (precum Steinhardt), ce tîmpenie! Modelul este să loveşti în cel care te-a ajutat, care a avut încredere în tine, să-l bîrfeşti, să-l torni, să-l distrugi. Să scapi tu. Să-ţi fie bine. Să reuşeşti.
Am citit recent, în România literară, un raport al „sursei“ Artur (alias Ion Caraion, el însuşi torturat şi persecutat de Securitate) despre Nicolae Steinhardt. Steinhardt îi dăduse, ca unui prieten apriopiat, să citească Jurnalul fericirii (asta se petrecea în 1972). Artur s-a dus glonţ la Securitate şi l-a turnat. Steinhardt a fost percheziţionat, i s-a confiscat cartea. „Sursa“ relatează cum Steinhardt se tot ruga de el, de Artur, să-l ierte că i-a dat cartea să o citească, că l-a pus într-o situaţie primejdioasă. Era speriat (Steinhardt), convins că o i se ia pensia, că o să ajungă iar pe drumuri; spunea că asta-i din cauza multelor lui păcate; iar îi cerea iertare „sursei“ şi-i spunea, îngrozit, că numai să nu i se pretindă să devină turnător, că asta n-o să poată face şi, ca atare, o să ajungă din nou în închisoare; pînă la urmă, s-a arătat împăcat cu această perspectivă, numai să nu ajungă tră
