„Îmi pare rău. Nu pot. Sper să nu mă urăști", îi spune ea lui, cu trei săptămâni înainte de nunta îndelung plănuită pentru încununarea amorului dospit trei ani, printr-un SMS regulamentar încadrat în cele 160 de semne procustiene.
Altă ea, alt el, 35 de ani de căsnicie, doi copii. Mariajul avea ritmul lui bizar, același aproape de la început, dar încă împărțeau același pat. El se mută, nu spune nimic. Ea nu îndrăznește să întrebe. După o vreme, conchide că nu e doar o delegație. Pe rând, pe nesimțite, când nimeni nu era acasă, își luase și din lucruri. Când mama ei era pe moarte, el îi scrie un e-mail: „Te aștept săptămâna viitoare marți, la ora 13:00, la notarul Popescu, să semnăm actele de divorț." Subiectul nu mai fusese abordat până atunci.
„Despărțirea modernă evocă perfect procedurile de concediere ale întreprinderilor (...) Culme a nerușinării: să-l concediezi pe celălalt printr-un SMS, ca pe un nimeni!", scrie Pascal Bruckner în eseul său Paradoxul iubirii, din 2009. De fapt, în special dacă imaginea companiei e în discuție, concedierea poate fi chiar mai soft, se angajează consilieri și psihologi care să atenueze impactul, mai ales când măsura nu e imputabilă salariatului, finețurile fiind însă, cel mai adesea, motivate mai degrabă de diminuarea riscului reputațional decât de orice altceva.
O prietenă sociolog punea comportamentul pe seama fricii de conflict, mergând pe ideea că, în ambele situații, protagonistul-expeditor urmărea cel mai probabil să evite un moment incomod. Confortul propriu justifică metoda, lăsarea deoparte a celuilalt. De îndată ce s-a terminat, cel altădată iubit nu mai merită nimic, nici curtoazia unei priviri. Mai mult, i se cere decența acceptării docile, neinterogatorii a situației. Trebuie să înțeleagă că nu mai e nimic de spus, de deslușit și, foarte probabil, se va expune unui virulent atac dacă î
