Nu ştiu unde a avut loc Jurămîntul din Livada de Piersici: pe cîmpul de instrucţie de la Pleniţa, în căminul 6 Martie, în vreuna din sălile de curs ale facultăţii, şi nici dacă a avut şi o dimensiune formală – eu unul n-am văzut-o, deşi eficacitatea lui poate fi lesne constatată. Cred că, deşi făcea caz de moştenirea noastră culturală europeană, lui Sandu i-ar fi făcut mare plăcere să trăiască într-o perioadă agitată din istoria Chinei, cînd, pe baza meritelor (mai ales intelectuale, dar şi strategice şi morale), te puteai trezi din simplu ostaş general. (Acum urmează o mică gîlceavă, „las-o pe asta ştii că mă enervează/ fiţele orientale nu-ţi vin“, la care i-aş răspunde cu „doar acum pîn’ şi succesele/ «put» cum ar zice un vechi poet chinezesc ba nu/ poate ezra că ăla ştia ce să spună“). Deci, primul comando al noii poezii, vorba lui Mircea (Cărtărescu). Sau desant, cum s-au autodenumit prozatorii aceleiaşi generaţii.
Atunci a fost cucerit primul cap de pod, rubrica de la revista Astra, şi s-a constituit primul stat major, echipa formată împreună cu Gheorghe Crăciun şi Vasile Gogea. Tot atunci au început primele recrutări: Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu, prezentaţi în Cenaclul de Luni; indiferent de cariera lor ulterioară (strălucitoare), începutul, primum movens, i se datorează.
Cinci a reprezentat o altă bătălie cîştigată. Chiar dacă iniţiativa şi strategia nu sînt ale lui, contribuţia lui la acest volum e o piatră de hotar în istoria poeziei româneşti şi un moment important în istoria lui nu în faţa masificării impuse de comunism. Chiar cînd părea învins – de naveta la Întorsura Buzăului, de frig, de starea deplorabilă a învăţămîntului – a ştiut să se regrupeze (nu folosesc sintagma Marşul cel Lung, ci doar una dintre cele 36 de stratageme: dacă nimic nu iese, retrage-te!): a vîndut flori în piaţă, învăţînd, cum ave
