Mai întîi e vorba de de-responsabilizare. Politicienii au multe păcate, dar decuplarea de răspunderea care decurge din vot e cel mai grav. Sigur, un Preşedinte trebuie să conducă sau să încerce să conducă pe deasupra partizanatelor, dar asta nu îl face liber de răspundere. Un Preşedinte care îşi declară senin mîndria la vederea demonstraţiilor care contestă starea de lucruri din ţară e un politician laş. Un politician care răspunde unei probleme cu un clişeu şi dă bir cu fugiţii în faţa celor ce l-au ales.
De ce aleg, oare, oamenii un Preşedinte? Nu ca să-i reprezinte? Probabil că da. În orice caz, nu se va găsi nimeni care să creadă că a ales un Preşedinte pentru a se lăsa mîngîiat pe creştet sau pentru a fi încurajat, ca la meci, de la balconul Palatului Prezidenţial. Preşedinţii sau Prim Miniştrii care se declară mîndri de protestele populare răstoarnă cu capul în jos sistemele democratice. Dar, mai întîi, fac din ele o paranteză în care se pot retrage pentru a ieşi din bătaia răspunderii politice. E de ajuns pentru a denatura fundamental înţelesul de bază al democraţiei.
Şi a doua tendinţă încurajată de declaraţiile ciudate ale şefilor de stat sau guvern e un fel de a degrada democraţia. Atunci cînd trag concluzia că protestele populare sînt un semn de sănătate democratică, demnitarii reduc practic democraţia la un sport de stradă. Nu avem proteste, nu avem democraţie. Avem proteste, avem democraţie. Avem poteste furibunde, avem democraţie forte. E ridicol.
Mai întîi, pentru că sănătatea democraţiei ţine de alcătuirea ei internă. De capacitatea de a genera un sistem politic în care cetăţenii sînt suverani iar mesajele lor devin decizii. Or, demonstranţii care ies în stradă spun că tocmai această regulă e încălcată, că politicenii iau decizii care nu ţin seama de nevoile societăţii. Aşadar, urmînd părerea unor lideri