Numai când nu mai avem timp pentru nimic, ne dăm seama cât am fost de naivi când am avut impresia că avem timp   pentru toate. Ni se rostogolesc în faţa ochilor chipuri şI amintiri, ştiri de ultimă oră şI procente de bilanţ expirat, ca într-un cinic, dar necesar, schimb de roluri între om şI destin, între azi şI ieri, între noi şI ceilalţi. Numai când se deschid, parcă, toate prăpastiile în faţa noastră, ca să ne înghită sau numai ca să ne zguduie, ni se limpezeşte aproape de tot imaginea ultimelor promisiuni şI a penultimelor aşteptări, a primei iluzii şI a celei de-a doua decepţii care încă ne ţine de cald în lumea lacrimilor. Numai când aşteptăm un tren care n-o să mai vină niciodată, într-un peron pe care, deşi îl ştim dintotdeauna, nu-l mai recunoaştem demult, avem curajul să recunoaştem că am pierdut, de mai bine de câteva eternităţi, bătălia cu soarta sau cu propriile gânduri, bătălia cu ziua de ieri şI cu imposibilul de mâine. Numai când şedinţele de sumar care dezbat inocent şI vieţile noastre se apropie de final, când scaunele încep să foşnească sub trupurile tot mai obosite ale colegilor care ne ajută să hăituim realitatea, când trosneşte dincolo de fereastră un fel de maşinărie sau un fel de bătaie de inimă, numai atunci, la ultimele cuvinte pe care le rosteşte în faţa tuturor şeful de ediţie, prefăcându-se, din bun-simţ, că nu observă tremurul tuturor inimilor şI sufletelor din redacţii şI de dincolo de tipar, numai atunci, spuneam, suntem în stare să ne recunoaştem învinşi, cu tot cu teoria noastră naivă despre contemporaneitate şI despre felul în care ştim sau nu să o gestionăm. Numai când nu mai avem timp pentru nimic, am plânge, dar ştim că minutele nu se pot irosi pe aşa ceva, am zâmbi ca să ne mai vindecăm privirile, dar ştim că trenurile nu-şi schimbă decât foarte rar orarul, am tăcea, dar ştim că e prea târziu sau prea devreme pentru odihnă. ŞI a