Poate că seria de surprize care a potopit ceaţa londoneză anunţă un schimb de generaţii şi cine poate face acest anunţ, decât turneul obişnuit să consacre ierarhii decât să le stabilească?
Chiar dacă, în epoca suprafeţelor ultrarapide la modă iarba londoneză pare un pic ieşită din modă, chiar dacă prejudecăţile englezilor hrăniţi cu spinare de berbec stârnesc pe alocuri ilaritate, fie că e vorba de repausul duminical, fie de alergia la altă culoare decât albul imaculat, Wimbledon rămâne regele turneelor de tenis. Marele ex-tenisman Ilie Năstase nu-şi poate scoate din minte că tocmai acest "monarh" desuet îi lipseşte din prestigiosul palmares. Faptul că aşi de aceeaşi avengură precum Ken Rosewall, Pancho Gonzales, Ivan Lendl sau Mats Wilander se află exact în aceeaşi situaţie nu-l încălzeşte câtuşi de puţin. Ca Năstase sunt zeci de alţi tenismeni. Pentru orice alt sportiv, titlul olimpic este idealul suprem, pentru jucătorul de tenis turneul celor cinci cercuri valorează ca orice alt turneu. Wimbledonul este baza, exponentul şi logaritmul. Iată de ce, dacă la US Open sau la Roland Garros au apărut, de-a lungul anilor, duzine de câştigători-surpriză, la Wimbledon acestea sunt extrem de rare. Un Pat Cash din anii '80, sau un alt Pat, Rafter, cam la începutul carierei sunt exemplele care sar în ochi. Bine, a mai fost şi un Boris Becker, dar după lansarea sa fulminantă pe iarba londoneză, a dovedit şi răs-dovedit că are clasă şi rasă. La Roland Garros a triumfat alde Sergi Bruguera sau Gustavo Kuerten, jucători buni, nici vorbă, dar care orice iubitor de tenis de atunci nu şi-i puteau imagina ridicând farfuria de la Wimbledon deasupra capului. Pentru că Wimbledonul, mai presus de toate turneele, reprezintă un certificat de calitate.
Dacă de-a lungul anilor (şi mulţi mai sunt aceşti ani!), Open-ul pe gazon al Regatului Unit a fost cea mai serioasă treabă din
