Dacă-n afaceri viața îi este dulce ca mierea, în politică domnul Mircea Andrei simte acut, aproape de leșin, gustul acru al eșecului. Descălecat acum trei ani în Argeș cu pompă de voievod, fostul senator al Dâmboviței a ajuns astăzi o prezență discretă și liniară în politica județului. Zgomotos până la ostentație și de-a dreptul invaziv altădată, Andrei este azi tăcut și retras.

Când trăia iluzia puterii, când toate nevertebratele îi cântau aprig la mandolină serenade de ipocrită supușenie, am scris că s-a înconjurat de prea multe lighioane. Și că va veni o vreme a decontului. Că pitpalacii care l-au trădat pe Constantin Nicolescu în timpuri de cătușe îl vor trăda și pe el. Domnul Mircea Andrei a crezut că-și poate construi imperiul pe trădările unor netrebnici și pe arginți. Iar de oamenii de calitate s-a lepădat degrabă și iresponsabil.

Și am mai scris atunci că nu se vrea o alternativă reală la Nicolescu. Ci tot un stăpân, un baron. Pentru că aveam de ales între un fel de Iliescu și un soi de Băsescu, am spus pas. Nu l-am votat nici pe unul, nici pe celălalt. Pe deasupra, cum să pun ștampila pe numele unuia care, cu zâmbetul larg pe buze, poate chiar cinic, anunța sfârșitul județului Argeș în fața a zeci de primari, directori și jurnaliști? Cum l-aș fi putut vota președinte al Consiliului Județean?

A pierdut la urne, fără drept de apel, disputa cu Nicolescu. Apoi a pierdut și fotoliul de senator. Suficiente motive ca să plece din politică. Ori măcar ca să se retragă de la conducerea Partidului Democrat Liberal. Din rațiuni care-mi scapă, a tras, însă, cu dinții să rămână președinte peste o filială obosită ca o gloabă. A reușit. Dar ce victorie este asta? Ce satisfacție să-i aducă politicianului care, nu cu multă vreme înainte, se visa împărat peste un județ?

În locul unei vacanțe perputee, în insule ferite de ochii lumii sau în Tibet