Am copilărit în Bucovina, într-o zonă de munte, înconjurat de peisaje idilice şi oameni duri, în majoritatea lor tăietori de lemne. Din motive lesne de înţeles, oamenii erau mai puţin sensibili. Până şi afecţiunea era mai apăsată atunci când, seara, îţi mângâiai iubita cu palma în care ziua ţineai toporul.

Între munca de pe câmp, cea din pădure şi crescutul animalelor, nu mai rămânea timp pentru drăgălăşenii. Îmi amintesc şi acum momentul în care am căutat sprijin din partea lui tata pentru că tocmai încasasem o bătaie şi m-am pomenit că mi-a întors şi el un dos de palmă, sub pretextul că nu trebuia să mă las bătut. Am priceput atunci că singura soluţie pentru mine era să lovesc cât mai mult ca să încasez cât mai puţine lovituri de la viaţă.

La şcoală bătaia era ridicată la nivel de artă – se bătea cu metodă şi aplicaţiune. Nu se punea niciodată problema că ar putea să rămână traumatizat copilul, înrădăcinată fiind credinţa că orice traumă se închidea în 3-4 zile, după care nu rămâneau decât nişte cicatrici care deveneau motive vădite de laudă şi mândrie.

Şcoala generală a implicat multă corijare mecanică. În clasa a cincea, încă din prima zi de şcoală, profesorii s-au perindat rând pe rând pe la catedră, prezentându-ne tacticos metodele de tortura şi schingiuire ce urmau să fie perfecţionate pe pielicica fiecăruia dintre noi.

Dirigintele, un anume domn Crăciun, lung cât un plop şi cu mers de cocostârc, era torţionarul şef. Bătea cu sânge rece şi cu satisfacţia lucrului bine “bătut”, aşa că stăteam toţi în bănci ca potârnichile cu vulpoiul la catedră. Într-o borsetă de culoarea muştarului ţinea cu multă graţie instrumentul suferinţei: un creion gros de tâmplărie, neascuţit la niciunul dintre capete.

Am priceput numaidecât că acel creion era un mijloc de educare când ne-a explicat practic, pe ţeasta unui coleg, modul său de utilizare. Îl