Pentru un public larg şi îndelung educat de filme de spionaj, peripeţiile americanului Edward Snowden sînt o poveste simplă. Un fost angajat al serviciilor secrete americane a înţeles cu ce se ocupă de fapt americanii. Apoi, a cules dovezile şi a fugit cu ele din ţară. După care, Snowden devine un personaj fugărit prin toată lumea de serviciile secrete americane.

Statele care păreau gata să îl primească sînt ameninţate de marea putere americană şi îi trîntesc uşa în nas fugarului. Snowden rămîne blocat pe aeroport, la Moscova, dar continuă să scoată cîte o foaie din dosarele secrete pe care le-a adus din America. Cu fiecare dezvăluire, forţa răului devine mai limpede.

Ultima revelaţie, preluată şi publicată de revista germană Der Spiegel, spune că Statele Unite îşi spionează aliaţii. Mai precis, clădiri şi activităţi ale Uniunii Europene, dar şi ale unui număr considerabil de state occidentale aliate, între care Germania, Franţa, Italia, dar nu Marea Britanie, Canada şi Australia, Noua Zeelandă. Dezvăluirile nu sînt susţinute de probe. Nimeni nu a publicat, pînă acum, un document care probează negru pe alb aceste bănuieli, deşi mai multe ziare susţin că au avut acces la documente puse la dispoziţie de Snowden. Aşa arată datele de bază ale acestui scandal global care a început timid şi s-a transformat în cel mai urmărit film de spionaj vreodată imaginat.

Superproducţia „Snowden contra Imperiului American” are, însă, cîteva probleme serioase. Iar primirea oficială care i-a fost făcută în mediile politice şi de presă, şi mai multe. Mai întîi: datele de bază ale scenariului. Edward Snowden, eroul acestor întîmplări extraordinare e un superstar dubios. Una din regulile de bază ale afacerilor de mare spionaj spune că personajele grele nu au contur public. Altfel spus, dacă Snowden era o piesă de mare calibru, n-am fi auzit, p