A devenit primejdios, chiar tragic să mai fii om, cu tot ce am semănat în urmă, prizonier între atâtea universuri ce concurează pentru el.

Filosofia este un martiriu aparte, cum spunea cuviosul Iustin Popovici. Ea sfărâmă gândirea în abisurile Fiinţei, unde viaţa umană se află într-un continuu pelerinaj, captivă a tainelor ce izvorăsc de pretutindeni. Fiecare om este o taină, lumea întreagă este o taină, universul este o taină, Dumnezeu... O taină trebuie să rămână o taină, „corola de minuni”a lui Blaga şi cu cât se dezvăluie, cu atât se adânceşte în sine. Am început cu omul, care nu se mai cunoaşte pe sine, cel de dinăuntru, a uitat de divinitatea lăuntrică, risipindu-se într-o exterioritate pragmatică şi utilitaristă. Ne-am creat un alter-ego în care investim mai toate energiile, timpul etc, un daimon egoist şi materialist, pe care îl hrănim cu resursele cu care am fost creaţi. Acesta este Antichristul: răutatea din noi, care ne-a devenit imagine, identitate şi cu care am umplut universul, cu care distrugem pământul şi ne aneantizăm propria fiinţă.

De zeci de mii de ani, universul, natura, toate au evoluat; omul e singura specie care a refuzat cu obstinaţie să evolueze sufleteşte, spiritualiceşte. Am uitat de divinitatea din noi, am uitat că suntem dumnezei în potenţialitate, lumină din lumină, că suntem unu cu Tatăl şi ne-am izolat în această vale a plângerii, într-o enclavă a durerii, învăluită în nemărginire. Aceasta este „moartea omului” despre care vorbea Foucault, înstrăinarea de Sursă.

Ne putem încă redescoperi, odată cu lumea noastră tainică. Putem începe cu o picătură de rouă. Un strop de apă, un fir de iarbă, o sămânţă şi taina lor mare. Să trecem dincolo de aparenţele profane. O picătură de apă este un miracol, oceanul în potenţialitate. E născătoare de viaţă primordială („şi Duhul lui Dumnezeu trecea deasupra apelor”), conţine inform